Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Despre puterea biruitoare a credinţei în Dumnezeu
Dreptmăritori creştini,
Duminica Tomii, a 8-a zi după Sfânta Înviere, când Domnul Se arată Apostolului Toma
Acesta n-a putut să accepte cu uşurinţă adevărul Învierii mărturisit de ceilalţi ucenici care, în ziua de Paşti, Îl văzuseră pe Domnul Înviat. Când Iisus apare din nou în „foişorul de sus” de pe Sion la toţi Apostolii Săi, atunci îi îngăduie lui Toma să-I pipăie rănile spre a se convinge.
Acum, îndoiala lui dispare şi îşi mărturiseşte credinţa, strigând: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (In. 20, 28). Sfântul Toma a făcut proba palpabilă a Învierii, în locul nostru, încât nu ne rămâne decât să credem în dumnezeirea lui Iisus dimpreună cu acest Apostol, fără să mai pretindem a-L vedea sau pipăi.
Printr-o astfel de credinţă, putem fi fericiţi şi împliniţi, aici pe pământ şi în veacul viitor, căci „credinţa este încredinţarea (n.n. fiinţarea) celor nădăjduite, dovedirea (n.n. dovada) lucrurilor celor nevăzute” (Evr. 11, 1).
Iubiţi credincioşi,
Credinţa ne ajută să aflăm şi scopul vieţii pământeşti. Noi, oamenii, suntem înzestraţi cu raţiune. Noi nu putem păşi între leagăn şi mormânt ca nişte condamnaţi la moarte, precum se duc vitele către abator. Ci, îndată ce am trecut de vârsta copilăriei, dorim să cunoaştem cine a creat lumea, cine ocârmuieşte universul acesta minunat, cu ordine şi frumuseţe negrăită.
Vrem să ştim cine suntem, de unde venim şi încotro ne ducem; ce rost au toate strădaniile noastre în scurtul interval de timp ce ne este sortit să-l trăim?! Sunt întrebări arzătoare de care nu poate scăpa nici o fiinţă care judecă puţin.
Oare, cine ni le poate dezlega? Filozofia, ştiinţa, arta, literatura? Nicidecum! Acestea stau neputincioase în faţa întrebărilor fundamentale ale vieţii, precum stă sfinxul în faţa piramidelor Egiptului. Întrucât Creatorul ne-a alcătuit pentru Sine, noi nu găsim satisfacţie şi nu putem fi oameni adevăraţi şi compleţi fără a ne uni cu El, fără a sta într-o legătură strânsă cu El. Domnul Iisus ne-a spus: „Nu numai cu pâine va trăi omul” (Lc. 4, 4), dar oamenii nu I-au dat importanţă.
Am trăit, hrănindu-ne cu tot felul de pâini. Şi aşa, îndopându-ne cu toate, ne-am îmbolnăvit. Mântuitorul nostru ne asigură că „toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Mc. 9, 23).
O locomotivă are o putere formidabilă. Este capabilă să tragă un şir lung de vagoane la destinaţia lor. Dar trenul de vagoane nu se va mişca, atâta timp cât aparatul de cuplare care leagă vagoanele de locomotivă este decuplat. Fără acea cuplare sau legătură, şirul de vagoane ar sta şi ar rugini pe acele şine.
Aşa este şi cu credinţa în Hristos; ea este cuplarea care ne leagă pe noi de puterea Sa. Când Iisus l-a provocat pe tatăl demonizatului spunându-i: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Mc. 9, 23), în acel moment, credinţa s-a născut în tatăl. Cu lacrimi ce-i curgeau pe obraji, el a strigat: „Cred, Doamne!, ajută necredinţei mele!” (Mc 9, 24).
Credinţa a devenit aparatul de cuplare care lega pe tatăl de puterea infinită a lui Dumnezeu. Copilul său s-a vindecat. Unde îndoiala spune: „Nu se poate înfăptui”, credinţa spune: „Celui ce crede toate-i sunt cu putinţă”.
Se zice că, odată, s-a dus cineva în pustie, la Sfântul Serapion, să-l întrebe ceva despre credinţă şi Sfântul i-a zis: „Credinţa e aşa cum spune la Evanghelie, să fie măcar cât un grăunte de muştar şi atunci zicând muntelui acestuia: Mută-te...”. Voind el să continue, s-a oprit, pentru că, la auzul cuvintelor „Mută-te”, s-a produs o tulburare şi un zgomot şi muntele din faţa lor a început să se mute. Atâta credinţă avea acest Serapion, încât numai auzindu-i cuvântul, muntele l-a şi ascultat! „Stai pe loc, – i-a zis el muntelui – nu vorbeam cu tine, ci cu fratele!”.
Acesta e un exemplu din tradiţia noastră monahală, care arată cum trebuie să fie o credinţă neîndoielnică, a cărei putere ajută şi înnobilează. În prima sa epistolă, Sfântul Apostol Ioan ne învaţă un adevăr mare, de netăgăduit, anume că în viaţa omenească există o forţă care, atunci când este pusă în lucrare, biruieşte totdeauna şi peste tot.
Ucenicul iubit al Domnului s-a referit la credinţă şi a scris: „Aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră” (I In. 5, 4). Este foarte necesar ca acest adevăr să fie verificat şi dovedit în vremea noastră, deoarece oamenii de astăzi îşi pun nădejdea în altfel de forţe: a armelor, a electricităţii, a atomilor, în realizările tehnice.
Trăim în era descoperirilor. Am ajuns în posesia mijloacelor de distrugere a întregii omeniri. Nu mai avem nevoie de noi drumuri în această direcţie, nu ne mai putem permite să pătrundem pe cărări fără ieşire. Am descoperit toate formele de distrugere.
Suntem martorii apogeului ei, născocit de om: dezagregarea atomică. Ce trebuie să se mai distreze pe seama noastră demonii întunericului! Ce e drept, acestea sunt elemente şi factori de progres. Dar adevăratul progres nu trebuie confundat cu realizările materiale sau cu maşinismul.
Mersul înainte al omenirii trebuie socotit cu stârpirea răului din suflete, cu împodobirea inimilor prin virtuţi, ca mila, bunătatea şi iubirea de oameni, cu formarea caracterelor morale. Or, în această privinţă, credinţa în Dumnezeu este singura putere biruitoare, faţă de care toate celelalte se vădesc slabe, neputincioase.
Credinţa stăruitoare îţi aduce sporite energii duhovniceşti, credinţa te ajută ca, dincolo de norii apăsători şi întunecaţi, care îţi tulbură de multe ori viaţa, să vezi raza luminoasă a soarelui, care străluceşte cu putere şi căldură, deschizându-ţi perspectiva unui cer senin.
A crede cu adevărat înseamnă a-L avea pe Domnul în viaţa ta, a vorbi cu El în rugăciune, în fiecare zi, a te sfătui cu El, a pune voia şi înţelepciunea Sa dumnezeiască mai presus de voia ta, a căuta mereu să nu faci nimic din ceea ce este potrivnic învăţăturii Sale. Omul credincios se străduieşte necontenit să se înnoiască sufleteşte, o dată cu vârsta, spre a fi tot mai bun, mai drept, mai cinstit, mai iubitor, primindu-L cu adevărat pe Hristos în sălaşul inimii sale.
În acest fel, credinţa este pentru viaţa noastră sufletească ceea ce este rădăcina pentru pom. Prin rădăcinile credinţei îşi soarbe pomul fiinţei noastre hrana spirituală, pentru a da rodul cel bogat de bună şi creştinească vieţuire. Prin credinţă, „ne apropiem în modul cel mai desăvârşit de Hristos..., ea este calea cea bună spre mântuire” – arată părintele Nicolae Steinhardt. Dar „credinţa, dacă nu are fapte, este moartă” (Ic. 2, 17), deoarece „cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rom. 10. 10).
Aşa a făcut Sfântul Apostol Toma. Recunoaşterea Învierii şi a dumnezeirii lui Hristos nu o face numai prin cuvânt, ci şi prin faptă. După ce rosteşte „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”, merge să propovăduiască pe Domnul Înviat la parţi, mezi, perşi şi ajunge în India.
Pretutindeni răsturna idolii acelor popoare şi convertea la picioarele Crucii milioane de păgâni. Până la urmă şi-a pecetluit credinţa şi slujirea cu martiriu, că, fiind străpuns cu suliţa şi-a predat sufletul său credincios în mâinile Dumnezeului Celui viu. Cu aceeaşi tărie trebuie să credem şi noi în Învierea şi în divinitatea Mântuitorului nostru.
Adevărată credinţă are acela care este gata să piardă toate cele pământeşti şi chiar să moară, din iubire pentru Hristos, Biruitorul morţii.
Iubiţii mei,
Se întâmplă, însă, ca mulţi dintre noi să trecem adesea şi prin ceea ce Sfinţii Părinţi numesc „secetă duhovnicească”, când duhul ţi se pare stins şi fără putere, când ispitele şi necazurile te copleşesc, încât parcă nu le mai poţi face faţă. Şi tocmai atunci trebuie să lupţi mai mult cu tine însuţi; nu trebuie să te laşi, nici să te descurajezi, ci mai mult să stărui în credinţă. „E uneori grea calea,/Sunt uneori vrăjmaşi?/Credinţa învinge totul,/Nicicând să nu te laşi”.
Credinţa este asemenea busolei, care ne conduce pe marea vieţii pământeşti şi trecătoare. Cine este întărit cu „pavăza credinţei” (Efes. 6, 16) nu se teme de valurile acestei mări, de multe ori furioase şi înspumate şi poate, prea puţin liniştite şi însorite.
Credinţa ne arată totdeauna Steaua polară, care este Hristos Domnul şi nu ne lasă să ne rătăcim în drumul nostru spre limanul neînviforat al Împărăţiei veşnice. Când prin credinţă suntem legaţi intim de Dulcele Iisus, atunci nu ducem lipsă de nimeni şi de nimic. În atingere de Hristos, simţim că „Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă” (Ps. 117, 27).
În comuniune iubitoare cu Domnul Înviat, ne umplem de savoarea cerului şi înţelegem deplin cuvintele: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (In. 20, 29).
Acum, să-L rugăm pe Biruitorul morţii, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Sfântului Apostol Toma, dă-ne mai multă credinţă şi ne mântuieşte pe noi! Amin”.
(Doxologia.ro)
