De cine trebuie sau de ce să ne fie frică mai mult?

Cum putem defini frica? Sau ce este frica? Frica este o urmare a păcatelor noastre. Înainte de a cădea Adam nu exista frica. După cădere, frica s-a instaurat în lume, omul simțindu-se vinovat că a greșit înaintea lui Dumnezeu. Pe de altă parte avem nevoie și de o frică ziditoare, adică frica de pedeapsă, de chinurile veșnice, pentru că acestea ne țin treji ca să nu cădem în păcat, să nu devenim pradă celui rău. Prorocul David zice: „Începutul înțelepciunii est frica de Domnul; înțelegere bună este tuturor celor ce o fac pe ea. Lauda Lui rămâne în veacul veacului” (Psalmul 110, 10). Aici, frica are înțeles metaforic, adică ca frică sfântă-adică, atunci când îl iubești pe Dumnezeu, te ferești cât poți de păcat, pentru a-L nu supăra. De aceea spune Mântuitorul că „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21). Sfinții Părinți spun că unul din semnele că omul îl iubește pe Dumnezeu este atunci când fuge de păcat. În vremurile grele pe care le traversăm de ce trebuie să ne fie frică mai mult? De Dumnezeu, de boală sau de moarte? Mulți se tem de moarte-semn că încă nu sunt pregătiți pentru a-L întâmpina pe Hristos în cămara Sa cea cerească. Monahii, pustnicii și cei care  au dus o viață plăcută înaintea lui Dumnezeu, de pildă care l-au iubit pe Dumnezeu din toată inima lor, au slujit Lui cu toată dragostea, cu toată inima, așteptând cu nerăbdare „marele ceas”, pentru a se întâlni cu Hristos-Mirele cel ceresc.  

 Întrebarea pe care și-o pune și Sfântul Ioan Gură de Aur este: De ce să ne temem de moarte? Pentru că nu ne-a cuprins iubirea dumnezeiască, adică să iubim cu adevărat împărăția lui Dumnezeu cea pregătită de Mirele cel ceresc. Deoarece dacă am socoti împărăția lui Dumnezeu mai mult decât orice, am fi disprețuit cu adevărat toate cele pământești și trecătoare. Se pare uneori că forța gravitațională ne atrage și sufletul spre cele pământești, nelăsându-ne să ne înălțăm către cele cerești. Teama să nu ne fie de moarte, ci de iad, ca să nu ajungem acolo, în chinurile veșnice. Atunci, această teamă devine constructivă și nu distructivă. Și care ar mai fi cauza pentru care noi ne temem de moarte?? Pentru că nu am dus o viață curată, plăcută lui Dumnezeu, ci am trăit în desfătări și nelegiuiri, departe de Dumnezeu - moartea doar pe aceștia îi înspăimântă. Și unii zic: de ce să mor pe nedrept? Bine, dacă vei muri pe nedrept, vei fi socotit în ceata sfinților mucenici. Iată, mai mare dar de la Dumnezeu nu cred că este decât atunci când mori pe nedrept. Când păcatele tale te-au adus într-o stare deplorabilă din punct de vedere sufletesc, atunci va fi o moarte pe dreptate, adică îți vei primi răsplata. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că mai degrabă să nu îi plângem pe cei ce mor, ci pe cei care mor încărcați de păcate. De aceea la slujba înmormântării se citește sau se cântă la un moment dat: „Vai, câtă luptă are sufletul când se desparte de trup/Vai când lăcrimează și nu este cine să-l miluiască pe dânsul”. Aici este vorba de sufletul care urmează a fi judecat de Dreptul Judecător, iar îngerii buni duc o luptă crâncenă cu îngerii răi- fiecare  înger cerând drepturile lui. Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Să nu-i plângem, așadar, fără discernământ pe cei care mor, ci pe cei care mor împovărați de păcate. Aceștia au nevoie de lacrimi și de jale. Căci ce nădejde mai au, de vreme ce nu mai e posibil să se curețe de păcatele lor? Cât se mai aflau în viața pământească, exista nădejde să se pocăiască. Acolo unde s-au dus, însă, nu câștigă nimeni nimic prin pocăință” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Așadar, este necesar ca în momentele când ne cuprinde frica, să cerem ajutorul lui Dumnezeu, ca să ne izbăvească de ea. Iar primind ajutorul lui Dumnezeu, nu numai că vom scăpa de frică, ci vom și primi din belșug harul dumnezeiesc, care va aduce în sufletul nostru numai pace și bucurie. Să nu ne fie frică așadar nici de oameni, pentru că toți suntem supuși greșelii, și suntem făcuți din același pământ, și în același pământ vom merge. Noi avem un singur Stăpân în cer, care ne va judeca pe fiecare în parte, după faptele noastre, fie bune sau rele. Înmulțind rugăciunea noastră, ne vom întări în credință ca apoi să ajungem la cunoașterea adevărată, și nu iluzorie, a faptului că frica este o stare negativă, care vine de cel rău, de la satana, și îl împiedică pe om în urcușul său duhovnicesc.

Să avem așadar în minte și în inima noastră doar frica de Dumnezeu și de pedeapsă, ca un carburant care va aprinde rugăciunea în noi. Căci nu este mai mare armă, în cer și pe pământ, cum spune Sfântul Ioan Scărarul, ca rugăciunea lui Iisus. Cu ea vom biciui pe vrăjmașii noștri. Amin.

(Ierom. Nicolae Ceobanu)