Frica de Dumnezeu și rugăciunea

De la avva Pimen a rămas următorul sfat: „Aceste trei capete sunt folositoare: a te teme de Domnul, a te ruga și a face bine aproapelui”. Acest gând al bătrânului nu este revoluționar, nemaiauzit sau uimitor. Dimpotrivă, este reiterarea unor vechi principii spirituale. Tocmai pentru că lucrurile par cunoscute de foarte multă vreme, suntem gata, din grabă și neatenție, să nu ne mai oprim asupra lor și să nu ne mai întrebăm ce mesaj mai poartă. 

Frica de Dumnezeu este un concept care poate fi cu ușurință înțeles în manieră deviată și astfel să producă o înțelegere nedreaptă a lui Dumnezeu. Ne putem întreba legitim de ce ar trebui să ne temem de un Dumnezeu al dragostei, de Creatorul întregii lumi, Cel care a zidit totul din dragoste și nu din necesitate? Ce anume înseamnă această frică de Dumnezeu, care este conținutul ei și din ce se naște? 

Frica de Dumnezeu nu este frica de pedeapsa Lui, nu este născută din imaginea unui Dumnezeu punitiv și răzbunător. Cu toate acestea, în primele stadii ale vieții duhovnicești, o asemenea frică poate să fie folositoare, te poate mo­biliza și te ține alert. Totuși, aceas­tă frică este menită să fie depășită, topită chiar de dragoste. O altă fațetă a fricii de Dumnezeu este frica de a nu greși, o formă de vigi­lență, de atenție încordată ori de trezvie, așa cum este ea numi­tă în scrierile ascetice. Frica de Dumnezeu nu se epuizează nici în această formă a ei, pentru că este mai mult. Frica de Dumnezeu, începutul înțelepciunii, așa cum este numită în Scriptură, este rodul contempla­ției. Intuiția infinitului necreat al lui Dumnezeu nu poate să nu înfioare omul. Măreția absolută a Domnului, slava Sa, nu poate fi domesticită pentru a o transforma în ceva comod. Maiestatea transcendentă a lui Dumnezeu face orice întâlnire cu El copleșitoare. Acest Dumnezeu Se întrupează și vine în intimitatea oamenilor, Se implică în cele mai mici probleme ale noastre când este chemat, dar rămâne mereu neschimbat în trans­cen­dența Sa. Frica de Dumnezeu despre care vorbesc părinții este, așadar, con­se­cința oricărei întâlniri a limitatului cu nelimitatul, a omului cu Dumnezeul Cel nemărgit. Această teamă de Dumnezeu contemplativă este o stare permanentă a asceților, chiar după ce au depășit frica de pedeapsă și s-au așezat în trezvia permanentă. Dar frica de Dumnezeu trebuie însoțită de rugăciune (neîncetată, zic unele versiuni ale apoftegmei citate mai devreme) și de grija pentru cei de lângă noi. 

Viața spirituală, așa cum o vede avva Pimen, este în întregime relațională, ne așază într-un bun raport cu noi înșine, cu Dumnezeu și cu aproapele. Iar relațiile acestea sunt menite să fie veșnice. 

(Paul Siladi, Ziarul Lumina)