Chipul emblematic al samarineanului milostiv, la începutul Postului Nașterii Domnului

Duminica a 25-a după Rusalii (Pilda samarineanului milostiv) Luca 10, 25-37

„În vremea aceea a venit la Iisus un învăţător de lege, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Dar Iisus a zis către el: Ce este scris în ­Lege? Cum citeşti în ea? Iar el, răspunzând, a zis: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi”. Atunci Iisus i-a zis: Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei fi viu. Dar el, voind să se îndreptăţească pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc, venind şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin; apoi, punându-l pe asinul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi ce vei mai cheltui, eu, când mă voi ­întoarce, îţi voi da. Deci, care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui ­căzut între tâlhari? Iar el a răspuns: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea”.

Pilda samarineanului milostiv este una dintre cele mai cunoscute pilde, relatată în Evanghelia după Sfântul Evanghelist Luca, capitolul 10, versetele 29-37. Este considerată una dintre cele mai realiste și revelatoare parabole ale metodei didactice folosite de Domnul ­Iisus. Mesajul narațiunii constă în expresivitatea istorisirii în ­sine, în exemplul pilduitor și incisiv al mesajului propus. Fitzmeyer afirmă, în comentariul său la Evanghelia după Luca, că „narațiunea în sine este una dintre pildele milostivirii caracteristice celei de-a treia Evanghelii”, care descrie un eveniment pe drumul de la Ierusalim la ­Ierihon, unul dintre drumurile pelerinaj ad loca sancta. Parabola este istorisită de Domnul Iisus Însuși pentru a ilustra că iubirea și mila sunt virtuțile care-i călăuzesc pe oameni spre credința vie, evlavie și sfințenie. Pilda ne învață că, față de Torah, adică Lege, este mult mai importantă păstrarea duhului ei, iubirea, decât păstrarea literei Legii, extinzând conținutul cuvântului „aproapele”.

Este de remarcat faptul că Domnul Iisus Hristos nu a dat un răspuns, așa cum dorea învăță­torul de Lege, la întrebarea cine este aproapele, ci a prezentat pilda, care se încheie cu inte­rogația reflexivă și constructivă: „Care dintre acești trei ți se pare că a fost aproapele celui căzut ­între tâlhari?”. Iar învățătorul de Lege a răspuns că acela care a acționat ca „aproapele” celui rănit. În răspunsul practicantului legalist se arată că acela care se comportă compătimitor este considerat „aproapele” celuilalt, înțelegerea fiind dată de termenii făptuirii: „A făcut milă cu el”. Practicantul legalist nu a folosit numele de „samarinean”, confruntându-se cu dificultatea interioară de a recunoaște că nu cohen-ul (ebraicul כהן, sau aramaicul כהנא, cahana) sau levitul au respectat duhul Legii, ci cineva care, în mediul evreiesc, era considerat un eretic, un proscris.

Robert J. Karris a remarcat, în comentariul la Evanghelia după Luca, că reprezentanți de seamă ai religiei iudaice „nu-l ajută pe omul care fusese complet dezbrăcat și aparent mort de teama întinării”. Astfel, simbolismul preotului și levitului nu ar fi impietatea sau cruzimea, ci plasarea formalismelor rituale înainte de milă și iertare. Această imagine a echilibrului dintre duhul Legii și ­litera Legii este unul dintre pilonii învățăturii lui Iisus Hristos și, de asemenea, ai scrierilor neviim, adică ale profeților: „Milă vroiesc și nu jertfă” (Osea 6, 6). În schimb, Joachim Jeremias subliniază în comentariile la Parabolele lui ­Iisus că „Iisus... a vrut pur și simplu să-i descrie pe preot și pe levit ca fiind «nesimțiți și lași», fără compasiune reală și indiferenți față de durerea altora”.

Pasajul biblic are două semnificații: este o lecție de iubire milostivă față de cei lipsiți și, apoi, este un mesaj că și celelalte neamuri pot respecta Legea și, prin urmare, pot moșteni viața veșnică. Iisus Hristos nu face distincție între oameni în această privință: toți sunt „aproapele”, indiferent de naționalitate, religie sau idei politice. Mântuitorul Hristos alege un samarinean pentru a ilustra conceptul unui subiect a cărui extensie antropologică este nelimitată. Raymond E. Brown accentuează în lucrarea Introducere în Noul Testament că obiectivul pildei este „captarea atenției cititorului pentru imitarea comportamentului unui proscris, un samarinean”.

Numai iubirea face loc aproapelui

Sfântul Irineu de Lyon, ­Clement Alexandrinul, Origin, Sfântul Ambrozie, Fericitul ­Augustin și Sfântul Ioan Gură de Aur au văzut în chipul samarineanului milostiv pe Domnul Însuși, iar cel căzut în mâinile tâlharilor pe Adam, întreaga umanitate rătăcită și rănită prin propriul său păcat. Indicații detaliate vin din comentariile în cheie hristologică date de Origin la Evanghelia după Luca, care, în Omilia 34, vede alegoric această pildă: omul atacat îl prezintă pe Adam după cădere, Ierusalimul este paradisul, Ierihonul este lumea; tâlharii sunt forțele ostile, iar rănile sunt păcatele; preotul reprezintă Legea, levitul arată profeții; casa de oaspeți care-l ­întâmpină pe rănit este Biserica și, când bunul samarinean, adică Hristos Mântuitorul, declară că se va întoarce, El promite de fapt ­revenirea Sa pe Pământ.

Domnul Hristos face prezentă iubirea Tatălui, iubire fidelă, veșnică, fără bariere și fără limite. Se apropie de durerea umană (cf. Filipeni, 2, 6-8). De pe Crucea Sa au renăscut iertarea, fraternitatea umană, taina aproapelui. Hristos nu arată cu degetul spre cineva, ci îmbrățișează paternal pe fiecare. Hristos ne salvează de adevărata problemă a lumii, de lipsa de iubire. Evanghelia adevărată ia asupra sa crucile fiecărui aproape. Numai iubirea face loc aproapelui, celui străin, numai iubirea depă­șește „cultul” eului, indife­rența față de aproapele. Hristos cel Înviat aduce lumină și nădejde mântuitoare în lumina credinței, se apleacă asupra abisului su­ferinței umane, pentru a vărsa untdelemnul mângâierii și vinul nădejdii.

Parabola ne spune că samarineanul milostiv se îngrijește de omul care suferă, vărsând pe ­rănile sale untdelemn și vin. ­Untdelemnul ne face să ne gândim la uleiul binecuvântat de la Taina Sfântului Maslu. Vinul, în schimb, reprezintă semnificația iubirii și harului lui Hristos, care provine din dăruirea vieții Sale pentru noi exprimată în bogăția vieții sacramental-liturgice a ­Bisericii. În sfârșit, persoana suferindă este încredințată gazdei de la casa de oaspeți pentru a continua îngrijirea ei. Ei bine, ­cine este această gazdă? Este ­Biserica, comunitatea parohială, suntem noi, cărora în fiecare zi Domnul Iisus ne încredințează pe cei care sunt suferinzi, în trup și suflet, pentru ca să continuăm revărsarea, fără măsură, a ­milostivirii și mântuirii Sale.

Sfinții Bisericii au devenit ­milostivi pentru că și-au lăsat umplută inima de iubire, reflexie a Feței iubirii lui Hristos. Au dat viață iubirii Domnului revărsând-o în necesitățile multiple ale omenirii suferinde, arătând că nu evitarea suferinței, fuga din fața durerii îl vindecă pe om, ci capacitatea acceptării încercării și creșterii în ea, găsirea sensului vieții prin unirea cu Hristos, Cel care a suferit din iubire infinită pentru noi.

În actualele contingențe cauzate de pandemia de Covid-19, care a permis recunoașterea universală a crizei modului nostru de a înțelege realitatea și de a relaționa între noi, suntem chemați să-L slujim pe Domnul Hristos prezent în cei suferinzi, să devenim aproapele, să privim spre aproapele, să-i sprijinim pe toți cei implicați în apostolatul iubirii milostive pentru ca să devină samarineni milostivi pentru cei încercați de boală și suferință. Samarineni buni împart cu ­bucurie tăria dumnezeiască luminată de lumina pascală, nădejdea și reînnoirea certitudinii apropierii și mângâierii Duhului Sfânt.

În cuvintele concluzive ale pildei, „Mergi și fă și tu asemenea” (Luca 10, 37), Domnul Hristos ne arată care ar trebui să fie comportamentul față de ceilalți, în timp ce Biserica promovează în lume cultura întâlnirii, „sacramentul” aproapelui. Este importantă contribuția mass-mediei în promovarea unui mod de viață liber de orice formă de prejudecată și de excludere. Vorbele urâte închid inima spre comuniune, închid unitatea Bisericii. Cu cât vom fi mai uniți și asemănători cu Dumnezeu, cu atât vom fi mai deschiși și misionari, pentru că ne simțim responsabili față de aproapele.

(Arhim. Conf. Univ. Dr. Teofan Mada, Ziarul Lumina)