„Pacientul englez” și „De la noi la Cladova”

Iubire. Sentiment? Pură emoție? Împlinire a inimii? Desăvârșire a min­ții? Acest cuvânt a ajuns să descrie ce este mai sfânt în om, dar a fost folosit, trădat, abrutizat pentru a acoperi și pornirile sale de cruzime, adulterine, egotiste. Pentru că există o iubire sfântă, așa cum știm cu toții, dar există și o iubire pătimașă, pe care o împărtășim, de multe ori, cu voia noastră, deși îi cunoaștem efectele distrugătoare. 

Ce este comun și ce este diferit între filmul „Pacientul englez” (1996), care a primit nouă premii Oscar, și nuvela „De la noi la Cladova”, aproape intrată în anonimat, a preotului Grigore Pișculescu - cunoscut mai ales sub pseudonimul său literar Gala Galaction? Vedem două povești de dragoste care încep similar, dar, în pofida finalului trist, pe care de asemenea îl împărtășesc într-o oarecare măsură, se deosebesc ca de la cer la pământ. 

În primul caz, regăsim povestea de iubire dintre contele László de Almásy și Katharine Clifton. Cei doi se îndrăgostesc fulgerător și, cu toate că Katharine este căsătorită, își consumă relația. În tot filmul trăiești cu o senzație de impostură, ca și cum nimic din ceea ce este prezentat acolo nu seamănă cu ceea ce este de fapt, adică un adulter. Iubirea celor doi este trăită atât de intens, încât îți fură mintea de la aspectul ei esențial, și anume cât de mult seamănă cu o moarte în doi, cât de îngemănată este cu nefericirea, cât de aproape este de un dezastru, care, în cele din urmă, se petrece cu ambii protagoniști.

În nuvela „De la noi la Cladova”, poate cea mai intensă scriere a lui Gala Galaction, regăsim un caz de dragoste la prima vedere dintre un preot și o tânără căsătorită. Într-o duminică obișnuită, cei doi se întâlnesc și trăiesc cu senzația că sunt meniți unul altuia. Însă părintele Tonea este căsătorit și are cinci copii, în timp ce Borivoje este proaspăt măritată. Chinul acestei iubiri interzise îi afectează pe amândoi. Părintele Tonea luptă cu propria sa simțire și, în cele din urmă, reușește să pună pe primul plan iubirea pentru Dumnezeu, chiar dacă Borivoje se îmbolnăvește și, în cele din urmă, se stinge din această viață. Cei doi nu cad în capcana descrisă mai sus. Iubirea interzisă este transfigurată, mutată pe planul mai înalt al iubirii de Dumnezeu. Și, în pofida finalului care pare foarte trist, aici întrezărim un fapt diferit: binele a triumfat în sufletul amândurora, spulberând păcatul, spre deosebire de situația din filmul descris mai sus, când totul îi ajunge din urmă pe cei doi protagoniști, distrugându-le firava fericire.

În viață, întâlnim uneori cazuri șocante, în care familii întregi ajung să fie distruse de această iubire pătimașă. Într-o bună zi, partenerul de viață vine și spune că a găsit dragostea „adevărată” și îl părăsește fără scrupule pe celălalt, convins fiind că nu poate rata o astfel de ocazie, că este chiar îndreptățit să plece, de vreme ce acum „iubește din toată inima”.

Câtă înșelare! Dacă iubirea ar fi doar o senzație mai puternică, atunci nu ar fi ea rodul exclusiv al trupului, al dorinței, al unei trăiri interioare învecinate cu nebunia? Și totuși, iubirea nu este doar o senzație, este însăși lumina sufletului nostru. Acea lumină care te îndeamnă să faci curat în locul persoanei iubite când aceasta este prea obosită sau bolnavă; acea lumină care te determină să renunți la o mică plăcere a ta, la un egoism bolnav, pentru a-i acorda atenția cuvenită celui de lângă tine; acea lumină interioară care, și la bătrânețe, pe patul de spital, te îndeamnă să îi spui celuilalt să nu se îngrijoreze pentru tine pentru că tot ce ai trăit mai bun ți-a fost oferit deja prin relația voastră.

Acea lumină interioară îl face și pe părintele Tonea să o lase pe Borivoje să se stingă în pace pentru a ajunge în Împărăția lui Dumnezeu mai degrabă decât să răspundă gândului pătimaș și să o cheme înapoi pentru a se pierde sufletește amândoi. Și, din păcate, această lumină interioară nu strălucește și pentru contele Almásy suficient de mult pentru a-l împiedica să o păstreze pe Katharine și a-i reda astfel libertatea și viața fără el, mai degrabă decât, înnebunit de iubirea sa pătimașă, să o păstreze pentru el și, astfel, în cele din urmă, să o piardă definitiv.

Iar diferența uriașă dintre cele două cazuri este una singură. Acolo unde strălucește iubirea lui Dumnezeu și pentru Dumnezeu, orice iubire pătimașă ajunge să se stingă. Însă unde iubirea lui Dumnezeu este necunoscută, orice ispită de acest fel - poate cea mai rea și mai puternică ispită dintre toate - va continua să distrugă căsnicii, vieți, idealuri.

(Pr. Adrian Agachi, Ziarul Lumina)