Popa Șapcă, „cu toiagul în mână, cu desagii pe umeri”

Figură de primă mărime a Revoluției de la 1848, preotul Radu Șapcă, feciorul lui Dobre Șapcă, venit de pe meleagurile Ardealului, s-a născut, după toate proba­bi­litățile, la 1800, în apropierea anticei Sucidave, la Celei, de la confluența Oltului cu Dunărea. Fără prea multe studii efectuate la școli cu renume, Radu Șapcă face parte din galeria de intelectuali români autodidacți, a căror învă­țătură o împărtășește și celor din jur. Prea puține date se cunosc despre el până la Revoluția din 1848, când a „răsărit ca un meteor pe cerul Islazului”: este hirotonit la 11 martie 1828, iar după 1834 este ales preot de locuitorii Celeiului. În preajma revoluției, este numit năstavnic, adică inspector care-și menține și parohia la Mănăstirea Sadova-Dolj „fiindcă... a dovedit prin fapte că misia cea adevărată este... de a chema spre lumină, spre dreptate și frăție”.

Spirit profund laic, cunoaște în 1840 pe frații Golești, propovăduitori ai ideii eliberării de clacă, care erau proprietarii moșiei Brastovăț de lângă Celei. Tot prin ei îl cunoaște, trei ani mai târziu, pe Ion Heliade Rădulescu, devenind apoi membru al societății „Dreptate și Frăție”. În această calitate, „cu toiagul în mână, cu desagii pe umeri, a colindat satele de-a lungul Dunării, de la Orlea, Hotaru, Ianca, Bechet până la Calafat, și apoi în sus spre Vădastra, Vișina, pe la Strejești, spre Vâlcea, sau pe la Leu și Puțuri, până către porțile Craiovei, ducând cuvântul de alinare în bordeiele și casele clăca­șilor”. Popa Șapcă, preotul clăcași­lor, în fruntea sătenilor de la gurilor Oltului, vine la Islaz, la 9 iunie 1848, ascultând impresionanta „Procla­ma­ție”, sfințând cele două stindarde tricolore, cuvântând el însuși: „Dumnezeule al puterii și al dreptății! Privește poporul Tău îngenuncheat... Dă tărie brațelor sale și vrăjmașii săi vor fi învinși... Ridică și însufleţește pe acest popor care moare ca să facă să trăiască asupritorii săi; scăpând de abuzurile care se fac, izbăvește-l de abuzul clăcii, de ticăloasa iobăgie pe care n-au cunoscut-o părinții noștri”.

Ca o recunoaștere a meritelor sale în timpul revoluției, este ales în Guvernul provizoriu, constituit la Islaz, alături de Ion Heliade Rădulescu, Cristian Tell, Ștefan Golescu și Nicolae Pleșoianu, fiind apoi în fruntea convoiului revolu­ționar care se îndrepta spre Caracal și Craiova. După înfrângerea revoluției, este exilat, la 22 septembrie, împreună cu alți 22 de revoluționari. Urmează o anchetă și din partea Mitropoliei, care cerea „să orânduiască dorobanți și să ridice pe acel preot Șapcă de la Sadova, care cel dintâi a blagoslovit steagurile revoluționare la satul Islaz”. Nefiind găsit la Sadova („mai niciodată n-a stăruit la Mănăstirea Sadova și nici acum nu se află acolo”), este ridicat, la 19 octombrie 1848, de la Celei și dus la Caracal, unde este deferit Ocârmuirii de Dolj, însoțit de un doro­banț. Zece zile mai târziu este închis în arestul Mitropoliei, de unde e luat, la intervenția generalului rus Luders, de către Căimăcămia Țării Românești, la 11 noiembrie, spre a fi depus într-un arest mai sigur, la Văcărești. Comisia ad-hoc întocmită pentru cercetarea celor implicați în revoluție îi împarte pe revoluționari în trei categorii, după gravitatea acuza­ției: el trece în prima categorie. Apoi, „Înalta Curte Criminalicească”, întrunită la porunca imperiilor străine, îl exilează, conform firmanului 180 din 6 iulie 1849, la Constantinopol, de unde este mutat la Brussa, în Asia Mică, până la 12 aprilie 1854. Rău tratat, cere ministrului de externe turc, Reșid, o îmbunătățire a condițiilor exilului: „Rămân într-un oraș unde, pentru a trăi, trebuie să sacrific demnitatea mea de om, fiind pus în situația de a cerși”.

În timpul războiului Crimeei (1853-1856), îl găsim, împreună cu Ion Heliade Rădulescu la Șumla, în Bulgaria, în tabăra turcească. Revine în țară la Celei în preajma anului 1856. Sub domnitorul A.I. Cuza - el însuși pașoptist - este numit, la 4 mai 1864, „curator civil” la latifundii mănăstirești, în vederea secularizării, întâi la Mănăstirea Hotărani de lângă Celei, apoi la Mănăstirea Cozia. În această ultimă calitate, renunță la jumătate din salariul său, deși avea greutăți materiale: „Fiindcă patria română, chiar în timpul acesta, pen­tru a se videa pusă la rândul celor­lalte nații puternice, are de-ntâm­pinat o mulțime de cheltuieli: de aceia eu unul, ca român, dorind a videa fericirea ei, deși ca preot de mir sunt cu familie și am de-ntâmpinat o mulțime de cheltuiele, însă în amoarea de patrie vin a declara... că sunt mulțu­mit a mi se da, în loc de una mie lei pe lună, numai 500 lei din care sumă să-mi susțin zilnica viețuire, iar ceilalți îi oferez în folosul iubitei mele patrii române”.

După abdicarea lui Cuza, Radu Șapcă, „robust la trup, prezentabil la chip, ager la minte”, suferă din nou, datorită campaniei de denigrare duse împotriva sa. La cerere, este transferat la Mănăstirea Brâncoveni (Olt), unde își găsește sfârșitul, la 3 iulie 1876, în vârstă de 76 de ani.

(Tudor Nedelcea , Ziarul Lumina)