Umorul binecuvântat

Un vânător ajuns în pustia schitică a Egiptului a întâlnit câţiva călugări care râdeau de parcă ar fi ascultat o anecdotă. Vânătorul a rămas mai mult decât contrariat. Sfântul Antonie s-a apropiat de el, rugându-l să încordeze arcul pe care-l întrebuinţa în îndeletnicirea sa. Acesta a făcut ce i s-a cerut, însă sfântul i-a cerut să-l încordeze mai mult şi mai mult, până când vânătorul s-a oprit exclamând: „Nu-l pot încorda mai mult, fiindcă se rupe”. „Aşa e şi la noi”, i-a explicat marele ascet, sugerându-i că firea omenească îşi are limitele sale. Râsul, implicit umorul, sunt expresia detensionării.

Pilda aceasta înscrisă în Pateric nu este singura menită să binecuvânteze grăuntele de veselie îngăduit şi monahilor, există situaţii în care umorul are rol de medicament administrat împotriva mândriei sau vanităţii. Însă numai un monah din zilele noastre, ajuns în anii din urmă schimonah, a zis într-o discuţie înregistrată şi tipărită apoi: „Aş vrea să spun însă că Dumnezeu se arată uneori ca având mult umor. Trebuie să aibă, de vreme ce a suferit să mă nasc şi eu” (Celălalt Noica, Mărturii ale monahului Rafail Noica, însoţite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediţie îngrijită de pr. Eugen Drăgoi şi pr. Ninel Ţugui, ediţia a treia, Bucureşti, 2002).

Cuvintele acestea au fost rostite de un vas ales al monahismului nostru - părintele Rafail Noica. În ultima frază reprodusă, smerenia se deghizează în autoironie. La o pagină depărtare de pasajul citat, o afirmaţie memorabilă cu lapidaritate de aforism: „Ortodoxia este singura realitate a omului... Este în firea omului” (Ibidem, p. 45).

Căutând cuvintele părintelui Rafail, în volumul „Celălalt Noica”, citate iniţial, am sfârşit prin a reciti o carte splendidă consacrată Ortodoxiei - frumuseţilor şi adevărurilor sale. A trecut un sfert de secol de la apariţia ei, urmată de nu puţine reeditări.

Aşa cum se ştie, născut în România şi botezat la naştere ortodox, ajuns în Anglia la mijlocul anilor ’50 (mama sa era englezoaică), viitorul călugăr pravoslavnic a trecut la Protestantism. După aproape un deceniu de rătăcire, tânărul Răzvan Noica a regăsit Ortodoxia până într-acolo, încât a intrat în obştea de la Essex, condusă de stareţul Sofronie Saharov (†1993), canonizat în urmă cu câţiva ani. Rătăcirea amintită, crizele de identitate spirituală prin care a trecut şi, în cele din urmă, regăsirea Căii, părintele Rafail le socoteşte purtări de grijă din partea lui Dumnezeu, corelate cu expresii ale umorului divin.

Cred că există şi alte situaţii sau întâmplări din categoria zicalei româneşti „Dumnezeu nu bate cu bâta”, motiv pentru care voi reda un episod trăit în urmă cu peste 40 de ani de un prieten care, la terminarea facultăţii, a fost repartizat profesor într-un sat de pe Canalul Sulina, locuit - în proporţii egale - de români şi lipoveni. Într-una din serile toamnei a coborât de pe puntea vaporului de pasageri un tânăr ziarist de la cotidianul din Tulcea, care a doua zi trebuia să plece la pescuit cu angajaţii cherhanalei locale, în mai multe bărci, pe un lac din apropiere. Spre surprinderea sa, în dimineaţa plecării, pescarii au început să îşi spună rugăciunea însoţită de numeroase închinăciuni, contemplate de gazetar cu superioritatea dezaprobatoare a ateului. Întrucât în ziua aceea pescarii s-au întors la cherhana cu plasele aproape goale, au considerat că aceasta era consecinţa faptului că ziaristul nu s-a închinat, astfel încât, când să pună piciorul pe ponton, au clătinat barca şi acesta a căzut în apă. Cu hainele şiroind, ziaristul s-a dus la responsabilul cherhanalei, spunându-i că el nu se roagă şi nici nu se închină, ci combate misticismul... Răspunsul celui aflat în fruntea cherhanalei - un lipovean vorbind cu accent - nu a întârziat: „Da’ tâmpit trebuie să mai fii, tovarăşe, ca să nu te rogi, fiindcă şi eu combat mestecismul, însă mă rog în fiecare dimineaţă şi seară”.

În scurta sa şedere în satul din Deltă, prietenul meu a ajuns să stea la un pahar de vin cu şeful de post, care i-a mărturisit: „Oamenii de aici, dom’le profesor, sunt liniştiţi, harnici şi - înainte de toate - cinstiţi. Nu s-a pomenit să fure unul de la altul; fură numai de la stat”.

Ieşise la începutul anilor ’60, pe când eram în clasele primare, un cântec pe care l-am apucat şi eu, „Partid iubit, părinte bun”, care putea fi auzit des la radio. Într-una din zile, câţiva copii ieşiţi de la şcoală, întâlnind un preot, s-au dus spre el, agăţându-se de poalele reverendei şi strigând: „Părinte bun! Părinte bun!”

Tot a umor de sorginte divină aromeşte şi următoarea întâmplare, petrecută îndată după ultimul război, când ruşii voiau să întoarcă în Basarabia sovietizată numeroşi refugiaţi. Trierea o făceau comisiile prezidate de ofiţeri ruşi. Oamenii căutau să îşi justifice cu argumente părăsirea pământului dintre Prut şi Nistru, îngroziţi că ar putea fi întorşi acolo. Vine rândul unui preot în vârstă, cu barbă albă, tratat cu deferenţă de ofiţerul care îl întreabă: „– Părinte, dumneata de ce ai plecat din Basarabia?/ – Domnule maior, eu nu am plecat. Am fugit./ – Şi de ce ai fugit, părinte?/ – De comunism./ – Aşaaaa!... Atunci rămâi aici, în România; noi nu avem nevoie de fugari!”

În Antichitatea romană s-a spus: Ridendo castigat mores (Râsul îndreaptă moravurile). Apoi, în Evul de Mijloc, un medic francez, pe nume François Rabelais, a intuit valoarea terapeutică a umorului şi a început să scrie o suită de istorisiri pe care le citea bolnavilor săi din spital. În felul acesta s-a născut o capodoperă a literaturii universale, Gargantua şi Pantagruel. Asta se întâmpla în urmă cu o jumătate de mileniu.

Mai aproape de vremurile noastre, râsul a devenit o formă de rezistenţă la comunism. Scriitorul Pericle Martinescu spune în jurnalul său că în 9 martie 1953, când la Moscova avea loc înmormântarea lui Stalin, iar la Bucureşti o mare adunare de doliu, la sfârşitul acesteia din urmă, participanţii îşi şopteau deja prima anecdotă constând într-un dialog purtat de Sfântul Petru cu „marele dispărut”. În aceeaşi zi, consternaţi că trebuie să tragă clopotele - povestea Mitropolitul Bartolomeu - la moartea prigonitorului Bisericii, protopopii din Capitală telefonau la Arhiepiscopie, cerând instrucţiuni, la care un episcop-vicar le răspundea sec: „După tipic, după tipic!” Părintele Mitrofan, călugăr cu replici memorabile, aflat în încăpere, a exclamat: „După tipic, după tipic, fiindcă răposatul a fost un mare tipicar”.

În timpul regimului comunist şi îndeosebi în perioada cea mai atroce a acestuia - care a coincis cu ultimii ani de viaţă ai lui Stalin - a existat, între formele de rezistenţă (armată, economică, spirituală etc.), o „rezistenţă prin râs”. Cele mai vii expresii ale sale erau versificate, conţinând Pluguşoare anticomuniste, cronici rimate, dar mai ales epigrame atribuite - chiar după ce acesta fusese întemniţat - lui Păstorel Teodoreanu. Încă din anul 1946, când mai apăreau ziarele Opoziţiei, a putut fi citită în „Dreptatea” următoarea terţină: „Căpitane, nu fi trist/ Garda merge înainte/ Prin Partidul Comunist”. În acelaşi an era dezvelit în Piaţa Victoriei un monument al ostaşului sovietic eliberator, prilej să se ivească un celebru catren transmis pe cale orală: „Mărite erou rus/ Nu te-am înălţat atât de sus/ Fiindcă ai eliberat popoarele/ Ci fiindcă îţi put picioarele”. Mai târziu, pe când juca în piesa Pădurea a dramaturgului sovietic Ostrovski, Lucia Sturd­za Bulandra a fost ţinta următoarei epigrame din partea unui coleg, actorul Ion Manu: „De vezi moartea cu securea/ Pe Bulandra în Pădurea/ Poţi să juri, să pui pariu/ C-ai văzut Cadavrul viu”. Iar atunci când un dramaturg de partid, Aurel Baranga, a intrat în braseria Capşa, rebotezată restaurantul Bucureşti, exclamând: „De astăzi, în Uniunea Sovietică, curentul este gratis!”, s-a auzit, spontană, replica marelui actor Ion Iancovescu: „Dar cu ce preţ!”

(Prof. Univ. Dr. Mircea Gelu Buta, Ziarul Lumina)