Astăzi este sărbătoarea „Schimbarea la Faţă a Domnului”

Biserica Ortodoxă sărbătoreşte pe 6 august Schimbarea minunată la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos, în Muntele Taborului, în faţa ucenicilor Săi, Petru, Ioan şi Iacov, după cum aflăm din Sfânta Scriptură a Noului Testament, de la Sfinţii Evanghelişti Matei (17, 1-9), Marcu (9, 2-9) şi Luca (9, 28-36) şi din a doua Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru (1, 16-18).

Părintele profesor dr. Ene Branişte spune că această sărbătoare este menţionată în documente în prima jumătate a secolului al V-lea, iar la început a fost aniversarea anuală a sfinţirii bisericii zidite de Sfânta Împărăteasă Elena pe Muntele Tabor, secolul al IV-lea. El arată că această sărbătoare s-a generalizat în Răsărit până în secolul al VIII-lea.

Despre timpul Schim­bării la Faţă a Domnului, IPS Părinte Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie, spune că: „Schimbarea la Faţă a lui Hristos, pe Muntele Taborului, a avut loc cu puţin timp înainte de Patima Lui, şi anume cu 40 de zile înainte ca Hristos să pătimească şi să fie răstignit. De altfel, scopul Schimbării la Faţă a lui Hristos a fost acela de a-i întări pe ucenici în credinţa că El este Fiul lui Dumnezeu, pentru a nu fi zdruncinaţi de cele câte aveau să vadă în zilele următoare. În troparele Bisericii se vădeşte acest adevăr. Într-unul dintre ele psalmodiem: «Mai îna­inte de cinstita Crucea Ta şi de Patimă, luând pe cei mai aleşi dintre sfinţiţii ucenici, Stăpâne, în Muntele Taborului Te-ai suit...» Şi în Condacul praznicului se spune: «Dacă Te vor vedea răstignit, au să cunoască Patima cea de bunăvoie şi lumii să propovăduiască că Tu eşti cu adevărat raza Tatălui». Sărbătorirea pe data de 6 august nu este întâmplătoare, pentru că precedă cu 40 de zile sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci (14 septembrie), care este socotită la fel ca Vinerea Mare”.

În timpul Schimbării la Faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe Muntele Tabor, lumina necreată a prezenţei lui Dumnezeu a revelat celor trei ucenici, care Îi erau cei mai apropiaţi, firea dumnezeiască a lui Iisus Hristos. Ei au putut, prin harul lui Dumnezeu, să vadă această lumină. În troparul ortodox de la sărbătoarea Schimbării la Faţă se spune despre ucenici că au experiat această lumină „pe cât li se putea”.

„Lumină este Tatăl, Lumină este Cuvântul, Lumină şi Duhul Sfânt”

Aşa cum la Botezul lui Hristos S-a revelat Sfânta Treime, la fel şi la Schimbarea Lui la Faţă de pe Tabor se revelează Dumnezeul Treimic. A doua Persoană a Sfintei Treimi - Care S-a întrupat - a strălucit înaintea ucenicilor şi a arătat slava dumnezeirii Sale. Tatăl a adeverit că Acesta este Fiul Său cel iubit, iar Duhul Sfânt era norul luminos care i-a umbrit pe ucenici. Dumnezeul Treimic este Lumină, pentru că Lumina este strălucirea dumnezeirii, vederea harului Sfintei Treimi. În troparele Bisericii se cântă: „Lumină este Tatăl, Lumină este Cuvântul, Lumină şi Duhul Sfânt”. Chipul lui Hristos a strălucit ca soarele, glasul Tatălui a fost vedere puternică a luminii, iar norul, care era prezenţa Duhului Sfânt, era, de asemenea, luminos. De aceea, aşa cum spune Sfântul Grigorie Palama, tocmai în acel moment ucenicii nu au mai putut rezista şi au căzut cu faţa la pământ.

În punctul culminant al vederii lui Dumnezeu s-a auzit glasul Tatălui: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 17, 5). Sfântul Ioan Gură de Aur spune că aici Tatăl Îşi arată marea Sa dragoste către Fiul Său după fire, Cel Unul-Născut. Dragostea Tatălui este triplă, mai întâi pentru că Hristos este Fiul Său, şi orice părinte îşi iubeşte fiul, în al doilea rând, pentru că Fiul este iubit şi, în al treilea rând, pentru că a binevoit întru El. Glasul Tatălui vine din norul luminos, lucru care arată deofiinţimea Tatălui cu Duhul Sfânt şi, desigur, deofiinţimea celor trei ipostasuri dumnezeieşti.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel arată că „Evanghelia sărbătorii Schimbării la Față a Domnului are mai multe înțelesuri teologice adânci despre taina mântuirii noastre, taina Bisericii și taina iubirii lui Dumnezeu pentru oameni. Prima semnificație duhovnicească a acestui praznic împărătesc constă în arătarea slavei Învierii Domnului Iisus Hristos înainte de pătimirile și moartea pe cruce, pentru a le arăta ucenicilor că Cel care va suferi pe cruce este Domnul slavei şi că El face aceasta din iubire pentru oameni. A doua semnificație a sărbătorii este arătarea slavei Preasfintei Treimi, prin norul luminos care era o mărturie a prezenței Duhului Sfânt și prin glasul Tatălui Ceresc care mărturisea despre ­Iisus. A treia semnificație duhovnicească a Schimbării la Față a Domnului este arătarea slavei celei de-a doua veniri a Sa la sfârșitul veacurilor, motiv pentru care Biserica a rânduit această sărbătoare în ultima lună a anului bisericesc. A patra semnificație duhovnicească este că slava necreată este slava harului Prea­sfintei Treimi care se împăr­tășește tuturor celor care vor crede în Hristos. Evanghelia, ca și textele liturgice, ne învață că sărbătoarea aceasta este a bucuriei, a luminii, care ne arată viitorul nostru ultim, că omul nu este făcut pentru moarte, pentru mormânt, ci pentru viață veșnică. Nu este făcut pentru întuneric, ci pentru lumina neapusă din Împărăția cerurilor”.

Consemnarea unui eveniment istoric de pe Muntele Tabor

Sinaxarul sărbătorii din 6 august ne relatează că: „Domnul nostru Iisus Hristos, în anul treizeci şi trei al naşterii Sale şi în al treilea an și cel de pe urmă al propovăduirii sale, apropiindu-se spre patima cea de bunăvoie pentru mântuirea noastră, S-a dus în laturile Cezareei lui Filip, după cuvintele pe care I le-a zis Petru: «Tu eşti Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu...», şi acolo a început a spune ucenicilor Săi că I se cade să meargă în Ierusalim, să pătimească mult de la bătrâni, de la arhierei şi de la cărturari, şi să fie ucis. (...) Deci, trecând şase zile de la ziua aceea în care a grăit aceste cuvinte, Domnul a plecat din latura Cezareei lui Filip, în hotarele Galileei şi a venit la Muntele Taborului (…) şi a luat numai pe trei din ucenici: pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan, şi S-a suit cu dânşii în munte să se roage. Acolo, depărtându-Se puţin de cei trei ucenici la un loc înalt, Se ruga; iar cei trei ucenici (…) au adormit. (…) Deci, dormind ei, Hristos S-a schimbat la faţă, strălucind cu slava dumnezeirii Sale şi, din porunca Lui, I-au stat înainte doi proroci, Moise şi Ilie, care grăiau cu Dânsul despre ieşirea Lui care avea să Se săvârşească în Ierusalim. Și, deşteptându-se apostolii, au văzut slava Lui cea negrăită, faţa cea luminoasă ca soarele, hainele Lui albe strălucind ca zăpada şi doi bărbaţi stând şi grăind cu dânsul întru slava aceea, şi s-au înspăimântat. Și îndată au cunoscut - Duhul Sfânt descoperindu-le lor - pe bărbaţii aceia că erau Moise şi Ilie, şi au înţeles vorba lor pentru patima lui Hristos cea de bună voie. Deci stăteau cu cutremur, ascultând cele ce se grăiau și îndulcindu-se de vederea slavei celei dumnezeieşti, pe care au văzut-o pe cât putea vederea ochilor trupeşti să îngăduie, pentru că atât le-a arătat lor Domnul, cât firea omenească să nu se lipsească de vederea ochilor și de viață.(…) Și dorind să se îndulcească neîncetat de acea slavă a lui Hristos și de vederea sfinţilor proroci, Petru a luat îndrăzneală şi a zis: «Doamne, bine este nouă să fim aici şi să facem trei colibe: una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie». Aceasta grăind-o Petru, norul luminos care a pus înaintea lui Hristos pe amândoi prorocii, și iarăși, prin voia Lui cea dumnezeiască, urma să-i ia pe dânşii şi să-i ducă pe fiecare la locul său, acela a umbrit pe apostoli, înconjurând vârful muntelui. Atunci apostolii mai mult s-au temut, când, apropiindu-se de Hristos, au intrat în nor, şi întru acel ceas s-a auzit glas din nor, zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit, pe Acesta să-L ascultaţi! Un glas ca acesta venind de sus, de spaima aceea mare n-a mai rămas putere în apostoli, pentru că s-au temut foarte şi au căzut cu feţele la pământ. Și căzând ei, slava Domnului s-a luat de la vederea lor şi prorocii au fost duși la locurile lor; iar Domnul, apropiindu-Se, S-a atins de ­ucenicii care zăceau la pământ, zicându-le: Sculaţi-vă şi nu vă ­temeţi! Și ridicându-şi ochii ­ucenicii, nu au văzut pe nimeni decât numai pe Iisus Hristos ­singur.”

(Pr. Ciprian Florin Apetrei, Ziarul Lumina)