Mi-e frică de predispozițiile ascunse în inima mea

Ați scris: Unul începe singur să-și înlăture viciile, dar continuă această muncă puțină vreme și o abandonează. Această îndreptare este autodidactă, fără duhul lăuntric al vieții. Cum așa? Să existe, oare, nedreptate la Dumnezeu? Totuși omul a dorit și s-a trudit. De ce este lăsat fără sprijin?

Nu vă neliniștiți! Domnul nu nedreptățește pe nimeni. Niciun pahar cu apă nu rămâne uitat, darămite o osteneală mare. Trebuie numai ca aceea ce facem să fie făcut pentru El și Lui să-i fie dedicat, din inimă. Însă adesea se întâmplă că în aparență se face lucrarea lui Dumnezeu, dar de fapt este cu totul altceva. Câtă viclenie se ascunde în voința răzvrătită a omului! Și cine are puterea să deslușească toate abaterile și încâlcelile ei? Vă voi povesti o întâmplare petrecută la Moscova în anul 1812, așa cum mi s-a povestit și mie.

Era la Moscova un om evlavios, postitor, om de rugăciune, milostiv. Toți îl prețuiau și erau încredințați de tăria virtuții lui. Dar, când rușii părăsiră Moscova și francezii pătrunseră în oraș, toate rânduielile noastre se destrămară și fiecare putea să trăiască după bunul său plac. Atunci, acest om, rămas în Moscova nu se știe din ce motive, s-a dedat beției și unei vieți murdare cu atâta nestăpânire și nerușinare, cum rar se întâlnea la păcătoșii înveterați. Numai Unul Dumnezeu știe ce înseamnă aceasta!

Dar iată ce cred eu – și fac asta nu spre osândirea acelui om (căci multe sunt uneltirile vrăjmașului și mari sunt neputințele noastre) –, ci numai pentru limpezirea ideii pe care vreau să v-o supun atenției. Poate că, în inima sa, el avusese întotdeauna un impuls spre astfel de lucruri și niciodată nu renunțase cu inima la ele. Împrejurarea exterioară de mai înainte îl menținea într-o conduită dreaptă. Dar când acest obstacol dispăru, dispozițiile ascunse în inimă au ieșit la iveală și s-au manifestat în fapte corespunzătoare. Câte astfel de persoane n-or exista pe lume! Până la o vreme toate-s bune, iar apoi totul decade și nu mai este bun de nimic. De ce? Pentru că totul a fost făcut din motive exterioare și, odată cu înlăturarea lor, s-au întrerupt și lucrările. Cine are o astfel de rânduială a vieții? Nimeni nu știe, afară de Dumnezeu.

Fiecare să cugete despre sine, dacă nu cumva buna lui purtare se clădește pe o astfel de temelie șubredă? Dar dacă cineva are o astfel de bună purtare și apoi decade – ce pierdere să aibă harul, de vreme ce acela n-a făcut nimic pentru Domnul? Și ce vină are calea mântuirii, de vreme ce acela nu a avut-o deloc în vedere?

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Învățături și scrisori despre viața creștină, Editura Sophia, București, 2012, pp. 116-117, Doxologia.ro)