Noi înşine suntem făuritorii vieţii noastre veşnice

Avem impresia că viaţa duhovnicească şi intelectuală îşi au originea în trupul pe care-l primim de la părinţii noştri. Însă, după firea lui, duhul nostru este cu totul altul. În măsura în care noi lăsăm acest duh să sporească în noi, înţelegem că originea îi este în Dumnezeu. Vreau să spun că pricepem că el nu provine de la fire, ci ne vine de la Dumnezeu. Fiinţa noastră cea adevărată începe prin existenţa noastră, adică prin naşterea noastră în trup. Apoi, mai târziu, vine un moment în care rostim cuvântul „libertate” şi, după aceasta, ne rugăm: „Tatăl nostru Care eşti în ceruri, sfinţească-Se numele Tău, vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pre Pământ”. Să strigăm către Tatăl nostru cel veşnic, iată, cu adevărat, Singurul pentru care merită să trăim! Noi suntem făuritorii vieţii noastre veşnice.

În fiecare zi suntem zdrobiţi de muncă şi înconjuraţi de materia ce ne apasă neîncetat. Avem impresia că încă nu am dobândit adevărata viaţă. Domnul spune că Împărăţia Cerurilor se dobândeşte prin mari osteneli şi că cei ce se străduiesc pun mâna pe ea (cf. Matei 11, 12). Noi săvârşim o experiere remarcabilă atunci când auzim aceste cuvinte în adâncul inimii noastre: „şi cei ce se silesc pun mâna pe ea”. De aici reiese că noi înşine suntem făuritorii vieţii noastre veşnice. Dumnezeu ne creează în chip potenţial, iar după aceea toate celelalte se împlinesc: darurile lui Dumnezeu şi căutările noastre create de veşnica-I iubire.

Să te slobozeşti de povara materiei!

Tocmai despre aceasta aș vrea să vă vorbesc mai cu seamă acum, când viaţa însăşi ne obligă să lucrăm cu pietre, cărămizi, prundiş, pământ etc. Cum să unim viaţa duhului nostru cu nevoia de a lucra cu cărămizi, de „a face cărămizi” (conf. Ieşirea 5, 14)? Aceasta nu se săvârşeşte fără luptă. Întrucât pentru noi lucrurile nu decurg întotdeauna uşor cu Dumnezeu. Mai degrabă rareori este cazul. Mai tot timpul întâmpinăm osteneli şi neînţelegeri: micimea noastră nu este în măsură să cuprindă Dumnezeiescul Duh. Cum să depăşim această influenţă a materiei asupra noastră? Pe când aveam vârsta voastră, aveam bucuria de a lucra, de a face eforturi pentru a obţine Împărăţia iubirii veşnicului Părinte.

Suntem chemaţi să avem aceeaşi viaţă cu a lui Dumnezeu

Trăim în lumea aceasta ca într-o închisoare strâmtă. Prin contrast, trebuie mai mult să vorbim despre libertate. Sunt clipe în care Dumnezeu ne cercetează cu puterea Lui, cu energia Lui necreată, ca să mă exprim în termeni teologici, şi atunci e limpede pentru noi că ne-am născut din Dumnezeu şi că suntem chemaţi să avem aceeaşi viaţă cu a Creatorului nostru.

Duhul nostru nu se împlineşte decât cu Absolutul

În această perioadă din viaţa mea, a comunica cu voi a devenit un aspect foarte important. A vorbi despre libertate şi despre căile care duc la ea nu este, totuşi, uşor pentru mine acum: de aceea este mai potrivit să citiţi ce am scris cu privire la aceasta în cărţile mele, mai degrabă decât să fiu ascultat vorbind despre aceasta. Însă comunicarea dintre noi ne-a devenit vitală.

Duhul nostru ceresc este format în mod straniu: pentru el, un gând nu este deplin mulţumitor decât atunci când acesta se referă la Absolut, la Veşnicie. Însă suntem obligaţi să muncim. Am trecut prin tot ce trăiţi voi acum, însă acum duc o cu totul altă viaţă decât a voastră. Aș vrea să vă transmit entuziasmul duhului nostru atunci când Dumnezeu ne cheamă să luptăm pentru zidirea propriului locaş duhovnicesc.

Să zideşti o casă şi o biserică...

În destinul mănăstirii noastre observăm un plan remarcabil al lui Dumnezeu. Am început cu nimic, întocmai cu creaţia lui Dumnezeu „de la nimic”; fiecare pas ne-a costat eforturi mari. Iar acum, când locul pe care-l deţinem a devenit insuficient pentru noi, Dumnezeu ne-a dat un nou spaţiu pentru zidirea locaşului nostru. Priviţi zidirea acestui locaş în toate amănuntele lui ca pe o sarcină încredinţată de către Dumnezeu. Multe persoane au venit într-un loc deja amenajat, însă nouă Domnul ne-a oferit privilegiul de a uni două procese: cel al rugăciunii liturgice şi cel, mai încet, al zidirii unui locaş din cărămizi, al unei biserici din cărămizi, construite cu pietre şi cărămizi. Iar voi acum faceţi răbdare pentru o vreme: poate pentru doi, poate patru, poate şapte ani, însă zidiţi o casă şi ridicaţi o biserică. Omeneşte vorbind, eu aş începe cu ridicarea bisericii, iar apoi doar aş întreprinde pe cea a casei noastre. Însă noi nu suntem întru totul liberi. Suntem legaţi de legi care conduc viaţa acestei ţări. Nu putem începe să construim casa fără permisul de construcţie.

... un loc pentru a ne face fiii Părintelui ceresc

Aşadar, pătrundem iarăşi într-o perioadă istovitoare, însă cei ce se străduiesc să lucreze conştiincios vor pune mâna pe Împărăţia veşnică. Niciodată nu trebuie să pierdem din vedere că ne-am adunat cu toţi aici pentru a trăi veşnic cu Dumnezeu. În aceasta stă sensul tuturor întâlnirilor mele cu voi. Vorbesc incoerent, dezordonat, însă tot ce vă spun are ca ţintă doar acest gând: cum putem noi face din acest loc, din această mănăstire, înainte de toate o casă de rugăciune, un locaş pentru zidirea vieţii noastre în Iisus-Hristos şi pentru a fi făcuţi de către El fiii Tatălui ceresc, „Tatălui nostru Care este în ceruri...”.

Libertate de a ne ruga pentru lumea toată

Mi s-a întâmplat de multe ori să mă întreb dacă e cu putinţă să faci educaţia unei persoane doar după o linie pozitivă, evitând căile negative... Atunci când am sosit la Athos, m-am pomenit în condiţiile unei mănăstiri athonite, anume – de a fi condusă de un egumen înconjurat de câţiva Bătrâni care se îngrijeau de viaţa mănăstirii în general şi a fiecărui vieţuitor în parte. Atunci m-am simţit liber să mă las cu totul în voia planului lui Dumnezeu. Această libertate a fost pentru mine un dar atât de însemnat! Un colţişor din chilia mea. Chilia mea nu era mai mare decât cele ale surorilor din casa pe care noi am construit-o. Îmi era de ajuns ca să îmbrăţişez lumea întreagă în rugăciunea mea.

Când fiecare activitate devine un act liturgic

Vedeţi, spun cuvinte fără ordine, nici logică, însă cred că, în pofida a toate, oarecum, vă transmit viaţa mea şi că, în viitor, veţi aborda procesul de creaţie cu mai multă inspiraţie. Atunci când ne limităm în toate şi când renunţăm la toate, atunci când dorim numai să auzim Numele lui Dumnezeu, să-I ascultăm cuvintele, poruncile, să-L pomenim şi să fim legaţi de El prin toată fiinţa noastră, orice activitate devine un act liturgic de o mare semnificaţie.

Aşadar, revin asupra acestui punct: că nicio soră şi niciun părinte să nu creadă că face o ascultare fără importanţă: să pui cartofi, să semeni fasole, să le uzi etc. Să fii grăbit, să fii obosit... Orice aţi face, totul este săvârşit pentru zidirea unui templu pentru Liturghie. Şi atunci, duhul nostru va pătrunde în ceea ce a avut loc, istoric vorbind, acum două mii de ani, atunci când Hristos era încă cu noi pe pământ şi, astfel, se va uni cu El; timpul se va scurta şi două mii de ani vor deveni la fel de transparenţi precum un cuvânt. Iar dacă aceasta este adevărat în conştiinţa noastră pentru două mii de ani, toate epocile viitoare, fie şi mii de ani, se vor aduna într-o rugăciune care cuprinde totul.

Taina fiinţei, a fiinţei ipostatice, personale, nu este rezolvată!

În chip straniu, acest principiu trăieşte în fiecare dintre noi şi chiar în Dumnezeu. Acest principiu caută pururea ceea ce este absolut. O persoană unică nu poate trăi deplin. Noi am primit revelaţia că, în fiinţa-I veşnică, Dumnezeu Însuşi nu este Unul, ci Trei. Noi nu-L concepem pe Dumnezeu ca pe un Ipostas unic. Plinătatea revelaţiei despre Dumnezeu întreit-ipostatic ne arată cu adevărat: chiar în Dumnezeu, Fiecare Persoană trăieşte, prin comuniunea cu o altă Persoană, un alt Ipostas.

Deşi întruna cugetă la ceea ce este fără început şi fără sfârşit, omul simte nevoia de a vorbi despre aceasta unei alte persoane şi de a vieţui cu alţii. Această comunicare dezvoltă părtăşia întru fiinţă. Viaţa de obşte oferă posibilitatea de a realiza această părtăşie. Nu vă voi spune de ce, o ştiţi cu toţi.

Rugăciunea pentru unitate întăreşte comuniunea

Apreciaţi faptul că, în familia noastră, puteţi cu adevărat rămâne într-o rugăciune neîntreruptă pentru toţi cei care s-au adunat în acest loc. Pentru ca energia comuniunii să fie neîntreruptă în noi, risc, poate, dându-vă un text ca model de rugăciune pentru unitatea noastră. Atunci veţi vedea cum se iveşte în noi o putere cu totul duhovnicească pe care o resimţim ca libertate şi cum, puţin câte puţin, plecând de la cele neînsemnate, se naşte veşnicia cea mare. În cartea mea am scris că, după săvârşirea procesului vieţii noastre pe pământ, primim, de suntem mântuiţi de către Dumnezeu, viaţa fără de început şi, de aceea, vom uita până şi sorgintea noastră pământească...

Sunt, cu adevărat, oripilat atunci când aud ce am spus şi cum am spus-o. Întotdeauna mi-e ruşine de aceasta. Da, însă e pentru că mă străduiesc să găsesc un cuvânt pentru a exprima inexprimabilul. În pofida a toate, mă gândesc că, dacă le săvârşim pe cele mici, de pildă: să gândim de bine cu privire la toţi şi la fiecare, de toţi fraţii şi de toate surorile; să nu primim gândurile rele; să nu îngăduim ca un duh rău să ne stăpânească inimile şi să nu-i judecăm pe ceilalţi, vom ajunge, puţin câte puţin la o stare în care simţim entuziasm când intrăm în comuniune cu orice persoană.

Să treci totul în domeniul duhovnicesc

Mă voi strădui să vă ofer această rugăciune care nu trebuie să vă fie o regulă obligatorie. Ea este mai curând un model care vă arată pentru ce să vă rugaţi, cum să biruiţi apăsarea materiei şi cum să aduceţi totul în domeniul duhovnicesc.

Dumnezeu este Duh... Noi folosim o expresie stranie atunci când spunem: „Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh”. De ce Celei de a treia Persoane I se spune „Duh”? Nu este, oare, prima Persoană, Tatăl, Începătura a toate? Iar Tatăl duh este şi Fiul este duh şi Sfântul Duh este duh. Domnul a spus: „Duh este Dumnezeu” (cf. Ioan4, 24). Astfel sporim, treptat, spre o altă formă a fiinţei care este cu neputinţă de descris în cuvinte şi de făcut cunoscută celor care nu au cunoscut-o prin cercare.

Cei ce scriu fără a-L cunoaşte pe Dumnezeu

Îmi vine acum un gând înfricoşat: multe dintre cărţile despre creştinism sunt scrise de persoane care nu L-au experiat pe Dumnezeu, de persoane al căror intelect este pur pământesc. Cum să scapi de influenţa lor? Nu demult, mi s-a întâmplat să discut, în prezenţa părintelui Simeon, cu câţiva vizitatori. Interlocutorii noştri erau persoane dragi nouă. Vorbeam despre faptul că, în lumea contemporană, apar cărţi scrise de către persoane care sunt formate doar pământește și care, în realitate, nu L-au trăit niciodată pe Dumnezeu – căci, dacă L-ar fi trăit, ar gândi altfel. Noi vorbim de duh însă, pentru aceşti oameni, duhul este un mit. Atunci când vă rugaţi lui Dumnezeu pentru voi, apoi pentru toţi fraţii şi surorile şi, din ce în ce mai mult, până la cuprinderea întregii umanităţi, duhul vi se obişnuieşte cu trăirea în această sferă; atunci multe dintre faptele incontestabile prin adevărul lor au loc în viaţa voastră.

Din neant la viaţa veşnică

Cât de mult îmi doresc acum să vă transmit tot ce am, iubiţii mei fraţi şi surori! Zidiţi acest locaş şi, paralel cu aceasta, se va zidi templul vostru duhovnicesc, veşnic şi nefăcut de mâini omeneşti. Atunci locaşul nostru sărac şi mic va deveni preţios pentru noi. Înainte de convorbirea noastră cu voi, nemaiputând citi, căci vederea mi-a slăbit, i-am cerut părintelui Serafim să-mi citească capitolul „Libertatea duhovnicească”  din „Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, scris de către Arhimandritul Sofronie de la Essex.

Ce am vorbit acum se referă la libertatea duhovnicească. De aveţi un moment liber, citiţi câteva pagini privitor la aceasta. Şi, atunci, ceea ce v-am spus va dobândi un pic mai multă coerenţă şi logică.

Ce făptură tainică este omul! A fost chemat la fiinţă printr-o poruncă a Dumnezeu-Creatorului. Suntem conştienţi de crearea noastră din neant, din sărăcia noastră. Însă iată că Hristos ne-a adus gândul, nădejdea şi chiar energia unei alte vieţi. Ce straniu Se poartă cu noi! Celor cărora le-a fost încredinţată misiunea paternităţii duhovniceşti – să fie duhovnici – înţeleg despre ce vorbesc. Cum, dintr-odată, acest om ivit din nimic începe să vorbească despre legile vieţii veşnice... Este ceva interesant de remarcat, anume că Dumnezeu ne lasă să ne creăm singuri, în timp ce El stă fie dinaintea noastră, fie alături de noi şi ne spune cum este El în Sine. Nu pricepem tot ce spune însă, cu ajutorul Lui, cu împreună-lucrare a Sfântului Duh, pătrundem treptat în această cunoştinţă, iar această cunoştinţă ne umple de entuziasm dinaintea Tatălui nostru, Dumnezeul Care ne creează viaţa. Iată că v-am zăpăcit iarăşi astăzi, exprimând talmeş-balmeş câteva gânduri. Însă acum mă rog ca Domnul să vă păzească pe toţi pe adevărata cale. El ne este calea (conf. Ioan 14, 6).

Nu există singurătate când eşti cu Dumnezeu

Acum multe persoane care vin la duhovnici se plâng de singurătate. Însă, ca să spunem adevărul, atunci când trăim realmente prin dumnezeirea lui Hristos, nu cunoaştem singurătatea. Vorbesc din propria-mi experienţă; am petrecut şapte ani în pustie şi niciodată nu am fost atins de sentimentul că îmi lipsea ceva, adică prezenţa cuiva. Însă în mintea mea se afla plinătatea părtăşiei cu Dumnezeu şi cu Omul. Astfel, şi aici, vom încerca să zidim templul nostru, casa noastră.

(Conferință susținută de către Arhimandritul Sofronie Saharov în ziua de 2 iulie 1992, în Biserica „Sfântul Siluan”, Sursa: Doxologia.ro)