Vizitarea unui prieten bolnav

Știm că, după cum ne învaţă Evan­ghelia, a vizita bolnavii este un act de vir­tute. Dar tot atât de bine ştim că aplicarea poruncilor din Evanghelie cere să ai mult bun simţ şi să te laşi călăuzit de iubire. Astfel că, de multe ori, iubirea pe care dorim să o arătăm unui bolnav, mergând să-l vizităm, s-ar manifesta cu mai mult folos dacă am lăsa bolnavul să se odih­nească în pace. Mi s-a întâmplat să fiu bolnav şi, pentru a nu cădea victimă milosteniei prietenilor mei, am atârnat la uşă o pancartă care a avut darul de a stăvili orice intenţie de acest fel. Pe ea scrisesem aşa: „Iată o întâmplare din viaţa Sfântului Arsenie cel Mare: O doamnă din înalta societate călători de la Constantinopol până în pustie pentru a-l întâlni pe vestitul călugăr. Ea îi spuse: Părinte, spune-mi un cuvânt, şi-l voi păzi în tot restul vieţii mele! Sfântul Arsenie i-a răspuns atunci: Iată sfatul meu, şi aminteşte-ţi că ai promis să nu calci acest cuvânt: atunci când vei auzi că Arsenie se află într-un loc, fugi şi du-te în alt loc...”.

Iubirea însăşi ar trebui să ne îm­piedice să-i vizităm pe cei care pot foarte bine, în deplină linişte sufletească, să se lipsească de vizitele noastre serbede şi penibile.

Nu de puţine ori se poate întâmpla însă şi ca cel ce vizitează un bolnav să contribuie la restabilirea acestuia, ajutându-l să-şi adune gândurile şi să-şi privească în faţă situaţia, să-şi stăpânească în mod deplin dragostea de viaţă, această forţă vitală care este în el, împiedicându-l să cadă pradă zădărniciilor sau să se lase furat de gânduri. Ştiţi şi voi înşivă cât de păgubitoare pot fi unele conversaţii, la ce grad de epuizare pot să ducă asemenea vizite. Iată ce ar trebui să înveţe preoţii, cei tineri sau mai puțin tineri, iată ce ar trebui să se predea medicilor, infirmiere­lor şi membrilor familiei: unul din lucru­rile care pot să compromită o vizită este vorbăria goală, deoarece bolnavul se foloseşte de aceasta ca de un ecran pro­tector împotriva necesităţii de a fi serios, de a-şi exprima angoasa, de a se arăta sin­cer şi autentic. Discursurile inutile deschid neîncetat bolnavului noi perspective şi el pierde treptat contactul cu realitatea, devenind din ce în ce mai puţin în stare să privească în faţă viaţa, boala, propria sa vindecare.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, traducere de Monahia Anastasia Igiroșanu, Editura Sfântul Siluan, Slatina - Nera, 2010, pp. 29-31, Doxologia.ro)