Fericiţi sunt cei ce-şi poartă crucea până la capăt

Cuvintele Evangheliei Duminicii a treia din Postul Mare fac parte dintr-o convorbire pe care Mântuitorul a avut-o cu ucenicii Săi când a prevestit pentru prima dată Sfintele Sale Pătimiri. Învăţăturile rostite de Mântuitorul, relatate în Evanghelia duminicii ce urmează, sunt precizate în capitolul al 8-lea al Evangheliei după Sfântul Marcu.

Cuvintele Mântuitorului: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Marcu 8, 34), sunt o invitație, nu un lucru pe care Îl impune tuturor. Doar cei care voiesc să-I urmeze sunt atenționați că nu pot face acest pas fără să îşi asume crucea. Într-o lume în care toți oamenii, sau cei mai mulți, urmează libertatea, pe care, de altfel, o înțeleg în chipuri diferite, foarte puțini caută și urmează cuvintele Mântuitorului.

Urmarea Lui este considerată de mulți prea grea, deși ne-a spus că povara Lui este ușoară, purtând-o cu anevoie fără El. Luarea crucii, asumarea tuturor încercărilor, este un lucru la îndemână pentru fiecare, deși adeseori ne plângem lui Dumnezeu de încercările, necazurile prin care trecem. Fiecare om are de dus crucea lui, nici prea grea, nici prea ușoară, dată de așa manieră, încât fiecare să o poată purta până la capăt.

Evanghelia Duminicii a treia din Postul Sfintelor Paşti ne învață câteva lucruri pline de sens.

În primul rând trebuie să ne lepădăm de sine. Lepădarea de sine înseamnă schimbarea omului celui vechi, celui al fărădelegilor, care, asemenea protopărinților noștri, s-a depărtat de Dumnezeu și s-a înjugat cu păcatul și moartea.

Este foarte greu să părăsim această stare, chiar dacă dorim și pornim cu un anumit elan în primele zile ale Sfântului și Marelui Post, când poate ne rugăm mai mult și mâncăm mai puțin sau chiar deloc, dar, de cele mai multe ori, acest elan își pierde din intensitate odată cu trecerea zilelor.

De multe ori dorim să înfăptuim binele, dar săvârșim în continuare păcatul pe care nu voim să îl săvârșim, întrucât cu greutate inima noastră izvorăște o lacrimă care să fie strivită în colțul ochilor pentru cererea de iertare: găsim timp pentru orice altceva, dar pentru pocăință și întoarcere, nu.

De aceea, s-a spus adeseori că suntem asemenea mormintelor văruite care pe dinafară apar curate, frumoase, date cu var și frumos împodobite, dar înăuntru, pline de necurăție, de oase și stricăciune. Trebuie să spălăm partea dinlăuntru a blidului și a paharului și apoi pe cea de din afară. Aceasta este, de fapt, lepădarea de sine, adică schimbarea omului celui vechi.

În fiecare dintre noi se păstrează o parte sau întregul veșmânt zdrențuit. De aceea, el trebuie curățat și înnoit. Iar dacă nu-l putem înnoi, măcar să-l spălăm printr-o lacrimă, după cum ne spun Marii Părinți și ne îndeamnă stăruitor Sfântul Andrei Criteanul: Suflete al meu, n-ai râvnit curăției, lacrimii, umilinței și întoarcerii acelora (care s-au întors la Dumnezeu). De aceea ai rămas afară de împărăție, nepo­căindu-te.

O altă recomandare a Mântuitorului este aceea de a ne lua crucea. Nu este vorba doar despre o cruce pe care o purtăm în procesiune, așa cum se poartă la Ierusalim sau în bisericile noastre, în anumite zile și mai ales în Vinerea Mare. Este vorba despre luarea crucii vieții noastre, purtarea ei până la capăt. Această cruce poate însemna o suferință grea, pierderea unei persoane de care am fost legați vreme îndelungată, sau o neputință pe care va trebui să o purtăm până la sfârșitul zilelor.

Sunt oameni care și-au purtat și mai poartă încă crucea până la capăt, fără să cârtească, fără să spună vreun cuvânt împotriva cuiva, fără să se revolte, așteptând mângâiere de la Dumnezeu, Doctorul sufletelor şi al trupurilor.

Urmarea lui Hristos este cerința de acum și dintotdeauna pe care creștinii din primele veacuri, mai ales în vremuri de prigoană, au împlinit-o, precum și alții din vremea noastră și din alte perioade.

Cum Îl putem urma pe Domnul este simplu de înțeles: cunoscând și împlinind poruncile Lui, sau măcar ajutându-l pe cel de lângă noi să-și ducă crucea. Câți dintre oamenii pe care îi întâlnim, între cunoscuți și vecini, nu au nevoie să fie ajutați în purtarea crucii și de câte ori noi rămânem indiferenți?

Într-un manuscris din veacul al XIII-lea, păstrat la Ierusalim și citat de părintele Macarie Simonopetritul, preocupat în chip deosebit de perioada Triodului, aflăm că Duminica a treia din Postul Mare era cunoscută la Ierusalim ca ziua a treia de venerare sau închinare a Sfintei Cruci (după 14 septembrie și 1 august). Mai avem o zi specială despre care ne vorbește Sfântul Arhiepiscop Chiril al Ierusalimului, și anume arătarea pe cer a semnului Sfintei Cruci, prăznuită la 7 mai. La Ierusalim, în vremea Sfântului Chiril, de pe muntele Sion până la Ghetsimani (Pârâul Cedrilor), a strălucit pe cer o cruce, ziua în amiaza mare. În zilele acelea, mulți străini de Ortodoxie s-au convertit văzând puterea Crucii. De aceea și Părinții Bisericii cântă împreună cu întreaga Biserică: Mare este puterea Crucii Tale, Doamne, că s-a înfipt în loc și lucrează în lume, a făcut din pescari Apostoli și din păgâni mucenici…

Cinstim în mod deosebit Sfânta Cruce întrucât ea este slava Bisericii, cheia prin care s-au deschis ușile Raiului; este pomul vieții, al nestricăciunii, cum au numit-o Părinții Bisericii. Ni se recomandă ca într-o perioadă grea, cum este cea a Postului, când călătorim prin pustiul acestei lumi, să poposim lângă Sfânta Cruce, așa cum călătorii poposeau în preajma unui pom umbros pentru a se odihni, sau cum apele din pustiu de demult erau amare și au fost îndulcite cu un lemn, vremea postului se îndulcește cu lucrarea și dulceața Sfintei Cruci.

Sfânta Cruce este sceptrul împăratului care va fi trimis înainte în ziua cea mare a răsplătirii celei drepte. Sfântul Evanghelist Matei, în capitolul al XXIV-lea al Evangheliei sale, ne spune că, în ziua aceea, înainte de Judecata de Apoi, vor vedea toți pe cer semnul Fiului Omului, adică Sfânta Cruce, și vor plânge toate popoarele.

Sfânta Cruce este, așa după cum ne-a spus și Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Filipeni, în capitolul III, un semn pe care mulți îl dușmănesc.

Sunt foarte multe morminte în lume la care în locul crucii se pun diferite pietre, simboluri. Aceasta este o altă lepădare de Hristos, pentru că Sfânta Cruce a fost Altarul de jertfă pe care Mântuitorul a răstignit păcatele noastre, El Care nu avea păcat. Noi însă avem păcate, dar El din iubire față de oameni a suferit cruce și moarte. Răstignirea pe cruce era cea mai dureroasă, fiind rezervată criminalilor, tâlharilor, răufăcătorilor. Mântuitorul nu a fost răstignit decât din ură față de învățătura Lui. Suferința aceasta era greu de purtat, iar oamenii asistau la răstignire ca la un spectacol. Aceste momente ale răstignirii Domnului ne sunt relatate pe larg în paginile Sfintei Evanghelii. Sfântul Chiril al Ierusalimului ne spune: „El a suferit pătimiri ca să împace prin sângele Crucii pe cele de sus, adică pe cele din cer cu cele de pe pământ”. Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că „niciodată nu s-a întâlnit așa cum s-a întâlnit pe Cruce cea mai josnică faptă a păcatului, adică nerecunoștința față de Mântuitorul și această nedemnă moarte care I s-a pregătit, cu cea mai înaltă iubire dumnezeiască”. Ingratitudinea oamenilor s-a aflat față în față cu iubirea fără de margini a lui Dumnezeu.

Când Mântuitorul era dus către locul răstignirii, după ce I se pronunțase sentința, pe drum a fost doborât de greutatea crucii și a căzut sub ea. Atunci, soldații care Îl însoțeau pe ulițele strâmte ale Ierusalimului i-au cerut unui om din mulțime cu numele Simon din Cirene să-I ducă crucea. Adeseori și noi cădem sub greutatea crucii noastre: bătrânețe, boală, singurătate, trădarea unui prieten sau comportamentul nepotrivit al unui om de la care așteptam mai mult, îndepărtarea de cineva drag. Dar, de câte ori cădem, să ne ridicăm și să Îl rugăm pe Mântuitorul Hristos, amintindu-ne că atunci când El a căzut, un om oarecare, Simon din Cirene, I-a fost alături. Și dacă noi vom cădea și vom simți că împreună cu noi este Domnul, crucea va fi mai puțin grea. Astfel, încercarea, suferința sau amarul nostru vor fi mai ușor de purtat.

De aceea, atât noi, când cădem sub povara crucii, cât și alții de lângă noi ar fi bine să aflăm alinare de la Dumnezeu, în primul rând, și de la oameni buni. Fericiți sunt cei care, asemenea lui Simon din Cirene, își pun umărul pentru a duce crucea suferințelor până la capăt. Fericiți sunt cei care răspund la chemarea celor aflați în necazuri și-i ajută să poarte Crucea până la capăt, așteptând răsplată de la Domnul.

(† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, Ziarul Lumina)