Logica economică şi logica darului dumnezeiesc

„Zis-a Domnul pilda aceasta: un om oarecare, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mână avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, iar altuia unul, fiecăruia după puterea lui, şi a plecat. Îndată mergând, cel ce luase cinci talanţi a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci talanţi. De asemenea, şi cel cu doi a câştigat alţi doi. Iar cel ce luase un talant s-a dus, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns argintul stăpânului său. După multă vreme a venit şi stăpânul acelor slugi şi a făcut socoteala cu ele. Şi, apropiindu-se cel care luase cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, zicând: Doamne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am câştigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă! Peste puţine ai fost credincios, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se şi cel cu doi talanţi, a zis: Doamne, doi talanţi mi-ai dat, iată alţi doi talanţi am câştigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă! Peste puţine ai fost credincios, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se apoi şi cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat. De aceea, temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată, ai ce este al tău. Şi răspunzând, stăpânul său i-a zis: Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat? Se cuvenea, deci, ca tu să dai banii Mei schimbătorilor de bani, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă. Luaţi, deci, de la el talantul şi daţi-l celui care are zece talanţi. Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua. Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Acestea zicând, a strigat: Cel ce are urechi de auzit, să audă!” (Duminica a 16-a după Rusalii (Pilda talanţilor) Matei 25, 14-30)

Duminica a 16-a după Rusalii ne aduce înainte pilda numită a talan­ţilor. Ascultând-o ne punem câteva întrebări: De ce oamenii au primit un număr diferit de talanţi? De ce a existat o reacţie atât de extremă a stăpânului la o minoră înţelegere economică? De ce răsplata şi pedeapsa au fost atât de disproporţionate faţă de miza aflată în această înţelegere pe care am putea-o considera parţială, atâta timp cât textul nu ne spune explicit că stăpânul le-ar fi cerut în mod direct să lucreze talanţii? 

Să începem cu prima întrebare: de ce au primit slujitorii un număr diferit de talanţi? Nu este acesta un mod nedrept de a împărţi, un mod discreţionar şi autoritar? Evanghelistul ne explică faptul că stăpânul a oferit „fiecăruia după puterea lui”. Deci talanţii sunt primiţi în funcţie de capacitatea fiecăruia de a primi şi nu după bunul plac al stăpânului. Să reţinem şi faptul că de aici reiese că stăpânul îi cunoaşte bine pe cei cărora le oferă talanţii, de vreme ce nu face arbitrar această împărţire. Am putea chiar să spunem că cel care a primit un talant ar fi trebuit să lucreze mai puţin pentru a-l înmulţi şi ar fi avut de restituit o sumă mai mică decât ceilalţi doi, deci, într-un anume fel, ar fi fost privilegiat.

Stăpânul din această pildă este Dumnezeu, prin urmare trebuie să recunoaştem că toţi oamenii primesc de la El daruri, unii mai multe, alţii mai puţine, fiecare după putinţa proprie. Trebuie spus de la bun început: toţi oamenii au talanţi primiţi prin dragostea lui Dumnezeu, chiar şi atunci când nu ştiu bine care sunt aceştia. Atunci când talanţii sunt echivalaţi cu talentul, lucrurile devin mai clare, iar pilda pare a ne spune că e nevoie să ne lucrăm talentul primit prin naştere. Sigur că noi nu ştim de la început ce talent avem sau, dacă ştim, nu ne putem da seama cât de mare este el, de vreme ce roadele talentului încep să fie vizibile abia mai târziu; dar cu toate acestea, odată cu trecerea timpului şi cu munca noastră, lucrurile se clarifică. 

Există oameni fără talanţi?

Am putea spune că, dacă la limită cineva crede că n-a primit de la Dumnezeu nici un dar, sau măcar nici unul semnificativ, el are datoria faţă de Dumnezeu să lucreze totuşi. Lenea e pedepsită aspru. Chiar atunci când realitatea rezultatelor noastre pare dezamăgitoare, noi suntem îndem­naţi de această pildă să lucrăm cu credinţă, să ne luăm energia din viitorul credinţei, nu din dezamăgirile trecutului sau ale prezentului. De aceea trebuie să lucrăm cu ceea ce avem chiar în deplină nesiguranţă, chiar fără a fi convinşi că ceea ce va rezulta va fi ceva de primă mărime. E nevoie, aşadar, să riscăm pentru Dumnezeu.

Căci dacă ni se pare că nu am primit nici un talant, să nu uităm că cel puţin pe unul l-am primit cu siguranţă: cu toţii avem talantul de a deveni fiii ai lui Dumnezeu, de a lucra la mântuirea noastră! Lucrarea oricărei virtuţi reprezintă un răspuns pe care-l dăm lui Dumnezeu lucrând acest talant deloc minor. Chiar dacă rezultatele eforturilor noastre nu sunt comparabile cu cele ale oamenilor importanţi, Dumnezeu nu se uită la cât de mare e câştigul pe care noi îl vom da înapoi, ci la rodul însuşi, chiar ascuns, oricât de mic, oricât de neînsemnat. Parabola ne spune că Dumnezeu nu se aştepta ca acela care primise un talant să dea înapoi încă cinci, dar se aştepta ca el să-l lucreze oricât de puţin. Iar în lucrarea mântuirii noastre, orice pas mic înseamnă enorm pentru că arată dispoziţia noastră faţă de Dumnezeu, alegerea inimii noastre, chiar atunci când nu suntem în stare de rezultate notabile! În consecinţă, a lucra talantul nostru şi a nu-l îngropa e mai important decât a avea câştig vizibil, fiindcă chiar lucrarea fără rezultat a talantului poate fi un câştig.

Osândă pentru „corectitudinea” celui care n-a înmulţit talantul

Oare chiar aşa să fie? Să-l fi pedepsit stăpânul pe cel ce a îngropat talantul nu pentru că n-a adus câştig, ci pentru că n-a lucrat? Nu avem noi în această parabolă o logică economică? Să analizăm. Există indiscutabil aici o dimensiune economică, în care se ajunge până la crearea de profit. Cei doi care au lucrat talanţii au adus un profit egal cu ceea ce primiseră la început. Ei au respectat această logică economică, pe care o cunoaştem cu toţii din viaţa de zi cu zi, şi au câştigat. Iată ce spune primul dintre ei: „Doamne, cinci talanţi mi-ai dat; iată alţi cinci talanţi am câştigat cu ei”. Iar cel de-al doilea: „Doamne, doi talanţi mi-ai dat; iată alţi doi talanţi am câştigat cu ei”. Lucrurile par clare din punct de vedere economic, avem de-a face cu nişte pricepuţi în a înmulţi banii. Cel din urmă însă nu e priceput, ba pare chiar ezitant, înfrânt încă înainte de a începe, temător să nu piardă singurul talant pe care l-a primit. De aceea preferă să-l îngroape pentru a-l înapoia la venirea stăpânului. E onest, e corect, nu vrea să înşele: nu va câştiga talanţi în plus, dar cel puţin nici măcar nu va pierde nimic. În plus, stăpânul nu i-a anunţat că trebuie să înmulţească talanţii şi, întorcându-se, se dovedeşte mai aspru decât un contabil, pentru că vrea înapoi mai mult decât a dat! Stăpânul din parabolă împinge logica economică până la dobândă, pentru că nu e mulţumit să primească doar ce era al lui! Iar cel care îngropase talantul este, din punct de vedere economic, neacuzabil: oare nu a dat el înapoi talantul pe care-l primise? Atunci de ce să fie pedepsit? Se pare că logica economică a acestei pilde nu ne duce prea departe, de aceea suntem nevoiţi să avansăm către o altă logică a parabolei, o logică a darului.

Oriunde s-ar manifesta, egoismul e falimentar 

Dar am putea oare vorbi aici de dar? Dacă darul prin definiţie este gratuit şi nu cere nimic în schimb, aici, dimpotrivă, prin faptul că se aşteaptă un câştig nu pare a fi vorba de dar. Şi totuşi am văzut că logica economică a parabolei nu e mulţumitoare, de aceea trebuie să ne întrebăm din nou: de ce a fost pedepsit cel care n-a înmulţit talantul? Am putea înţelege nedreptatea acestei pedepse (pentru că din punct de vedere economic este o nedreptate!), apelând la dar?

Ar trebui să înţelegem prin talant tocmai harul lui Dumnezeu, cel pe care Dumnezeu îl dă fără măsură, dar care este primit de către noi după puterea şi disponibilitatea fiecăruia. Dumnezeu dă har celor trei slujitori, aş­teptând ca aceştia să-l lucreze. Cel care nu l-a lucrat s-a blocat pe sine în afara comuniunii cu Dumnezeu, a instituit o distanţă a egoismului propriu, judecând lucrurile prea omeneşte. El s-a încrezut în raţiunea sa care-i arăta clar că nu are decât un talant, că stăpânul este „om aspru”, care seceră unde n-a semănat şi adună de unde n-a răspândit.

(Ziarul Lumina)