Dumnezeu Se „mânie”?!

Origen, Contra lui Celsus, Cartea a IV-a, Cap. LXXII, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti (1984), vol. 9, pp. 291-292

„Vorbim despre mânia lui Dum­nezeu nu ca de o pasiune a Lui, ci ca de un mijloc sever de îndreptare a oamenilor care au săvârşit păcate grele şi numeroase. Că e în stare să îndrepte ceea ce numim mânia şi urgia lui Dum­nezeu şi că aceasta a fost şi intenţia Logosului dumnezeiesc, reiese limpede din psalmul al şaselea: Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri, nici cu urgia Ta să mă cerţi (Psalmi 6, 1); precum şi din cartea lui Ieremia: Ceartă-ne pe noi, Doamne, însă cu judecată, nu cu mânie, ca să nu ne împu­ţi­nezi pe noi (Ieremia 10, 24 ). Dacă vei citi în cartea a doua a Regilor despre mânia Domnului (II Regi 24, 1), care a îndemnat pe David să poruncească numărătoarea poporului, iar în cartea întâi a Cronicilor vei citi că diavolul a îndemnat pe David (I Paralipomena 21, 1) şi dacă vei face o comparaţie a celor scrise acolo, vei vedea asupra cui se abate mânia. Fii ai acestei mânii s-au făcut toţi oamenii, spune (Apostolul) Pavel, din fire eram fiii mâniei ca şi ceilalţi (Efeseni 2, 3). Aici nu se vor­beşte de mânia lui Dumnezeu ca de o patimă a Lui, ci de una pe care oricine şi-o pregă­teşte prin păcatele ce le săvâr­şeşte. Acest lucru îl învederează Apostolul Pavel când vorbeşte de bogăţia bunătăţii lui Dumnezeu şi a îngăduinţei şi a în­delungii Lui răbdări pentru cel care nu ştie că bunătatea lui Dumnezeu îndeamnă la po­căin­ţă. După învârtoşarea ta şi după inima ta nepocăită îţi aduni mânie în ziua urgiei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu (Romani 2, 4-5). Cum îşi poate cineva aduna o comoară de mânie în ziua urgiei dacă mânia este înţeleasă ca o pasiune? Cum ar putea îndrepta pe cineva patima mâniei? şi cuvântul, care ne învaţă să nu ne mâniem câtuşi de puţin, spune în psalmul al treizeci şi şaselea: Părăseşte mânia şi lasă iuţimea (Psalmi 36, 8), precum şi (Apostolul) Pavel: Lăsaţi toate acestea: mânia, iuţimea, răutatea, hula, cuvântul de ruşine din gura voastră (Coloseni 3, 8). S-ar putea oare atribui lui Dumnezeu o patimă de care El voieşte să ne liberăm cu totul? Este clar, aşadar, că cele afirmate cu privire la mânia lui Dumnezeu se interpretează în mod alegoric, aşa cum se scrie şi despre somnul Lui, din care părea că-L deşteaptă prorocul: Deşteap­tă-Te, pentru ce dormi, Doamne? (Psalmi 43, 25; 78, 5). Şi iarăşi: Şi S-a deşteptat Domnul ca cel ce doarme, ca un viteaz ameţit de vin.

Dacă, deci, Domnul ar semnifica altceva, nu ceea ce arată şi scrisul obişnuit al cuvântului, de ce nu ar putea fi înţeleasă în sens asemănător şi mânia lui Dumnezeu? Ameninţările cu mânia lui Dumnezeu sunt şi ele avertismente cu privire la ceea ce li se va întâmpla oamenilor răi, ca nişte recomandări ale medicului făcute bolnavilor: am să te operez şi am să te cauterizez dacă nu ai să urmezi pres­crip­ţiile mele şi dacă nu ai să ţii regimul alimentar şi celelalte recomandări. Noi nu atribuim lui Dumnezeu patimi ome­neşti, nici nu avem păreri lipsite de cuviin­ţă faţă de El şi nici nu ne repre­zentăm în mod greşit ex­plicaţiile luate chiar din Scriptură şi comparate între ele. Dascălii învă­ţă­turii noastre au şi ei această sarcină: să înlăture interpretările simpliste şi, pe cât le stă în pu­tin­ţă, să facă pe ascultătorii lor mai deschişi la minte.” (Pr. Narcis Stupcanu, Ziarul Lumina)