Cerul şi pământul în Biblie şi cosmosul la grecii antici

Există o carte publicată la jumătatea secolului trecut de un mare stilistician şi istoric al literaturii, Erich Auerbach, numită Mimesis, adică o istorie a stilisticii europene, de la începuturi până la Virginia Woolf. Despre începuturi se scrie în primul capitol al acestei cărţi, care se cheamă Cicatricea lui Ulise şi care este o comparaţie foarte inspirată între stilul din Odysseia şi ideologia literară de acolo, modul cum autorii ei îşi concepeau lumea şi un capitol faimos din Geneză care vorbeşte despre eşuata sacrificare a lui Isaac de către părintele său, Avraam. Auerbach mărturiseşte liniile tutelare ale spiritului unitar european: Biblia şi Homer. Prima reprezintă mai multe cărţi care ne vorbesc despre relaţia noastră cu Dumnezeu. Spiritul european autentic înseamnă în primul rând relaţie cu Dumnezeu, relaţie cu obligaţie morală, cu responsabilitate. Pe de altă parte, este enormă curiozitate. Europa pune întrebări, are spirit critic. Ea pune în acelaşi timp cunoaşterii nişte limite rezonabile în care se desfăşoară.

Auerbach observă că în Odysseia stilul este unul al curiozităţii rezolvate. Orice detaliu, în Homer, este vizualizat. Bunăoară, în Iliada, când un erou ca Diomede loveşte un troian,
curge sânge, acţiunea se opreşte asupra lăncii cu care Diomede îşi loveşte adversarul şi începe o povestire în ramă despre istoria respectivei arme, cui a aparţinut, cum a ajuns la Diomede. La fel, în Odysseia, când Ulise ajunge acasă, în Itaca, Euricleea, doica lui, îl recunoaşte după o cicatrice şi în acea clipă se declanşează, în mijlocul acestei acţiuni, scena dobândirii acelei cicatrici. Odysseia trăieşte prin ea însăşi. E un univers care îşi este sieşi suficient. Îşi are propriile limite şi este suficient ca noi, ca cititori sau ascultători, cum erau în antichitate, să intrăm pe această uşă pe care o deschide Homer şi să ne lăsăm încântaţi de această operă. Totul se rezolvă în interiorul acestei lucrări şi nici un detaliu nu scapă curiozităţii auctoriale. Acesta este un fel de a privi lumea, să vezi totul. Iliada şi Odysseia sunt nişte universuri ale vizualităţii integrale.

Nu descrierea contextului, ci relaţia Dumnezeu-om este esenţială în Scriptură

În Biblie lucrurile stau cu totul şi cu totul altfel, zice Auerbach. Nu ştim absolut nimic nici despre ziua, nici de clipa şi nici de peisajul în care la un moment dat Avraam aude o voce masivă care i se adresează: „Avraame!” Răspunsul lui Avraam este prompt: „Iată-mă, Doamne”. Fără nici o mirare, cine eşti, de unde vii, a cui voce reprezinţi, ce aud. Nimic. Este o disponibilitate enormă pentru relaţie. Dumnezeu îl pune pe Avraam să săvârşească un sacrilegiu familial: „Omoară-ţi copilul! Atentează la o relaţie la care nu poate atenta în mod normal nimeni!” Şi aici este vorba de o relaţie. Oamenii, Avraam şi Isaac, pornesc pe muntele Moria pentru ca ultimul să fie omorât. Nu se pune absolut nici o întrebare. Se ştie doar că se merge cu catâri şi că drumul durează de dimineaţă până seara. Detaliile vizuale, de timp, sunt absente. În interiorul Scripturii nu funcţio­nează o curiozitate care să epuizeze subiectul, scenariul. Totul este sugerat, dar tensiunea este atât de mare, este cu mult mai mare decât în universurile care rezolvă totul dintr-odată.

Lumea în viziunea romană şi greacă

Cuvântul „univers” vine din latineşte, unde se spune universum şi înseamnă exact ce vedem, lumea în întregul ei. Termenul e un compus din două părţi: verto,-ere care înseamnă a se roti şi unus, una, unum care înseamnă unul singur. Ideea romanilor, care aveau o cultură de ţărani, referindu-se la univers, avea în vedere o realitate care se învâr­teşte într-un singur sens. Adică are o rotire coerentă. Există un principiu de coerenţă în interiorul lumii acesteia. Lumea are deci un sens, unul singur şi acest sens trimite la ideea de Provi­denţă. Cineva, o instanţă su­premă, gândeşte această mişcare.

În greceşte, universum se cheamă to holon. Holos înseamnă întreg. To holon înseamnă întregul. Cosmos e un cuvânt care însemna la Homer podoabă. Cosmeo înseamnă a te împodobi, de aici cosmeticale, cosmetică. Podoaba este ceva pe care îl pui pe tine ca să arăţi bine, e ceva ce te împo­dobeşte, te face arătos, te face luminos şi îţi dă, la o privire exterioară, aspect ordonat. Cosmos înseamnă, în accepţiunea filosofică a termenului, ordine. Şi grecii se gândeau că există în lumea asta în care trăim un principiu de ordine care o reglează şi o face să stea adunată într-un singur loc pentru a nu se disipa. Teoria modernă, mai sumbră, este că lumea tinde spre dezordine, ceea ce înseamnă că pentru a o ordona trebuie să ai o autoritate care să o ţină la un loc. La greci această autoritate nu este neapărat personală şi nu de la început. Grecii s-au desprins din marea cultură orientală prin secolul al IX-lea, când au preluat masiv şi ideea că la începutul lumii au existat trei generaţii de zei. Lucrul acesta se găseşte şi în epopeea sumeriană Enuma Eliş. Urmele acestor preluări se găsesc în Homer, la Hesiod, care a încercat pentru prima oară să pună sistemă, să pună ordine în diversele generaţii de zei. În Theogonia relaţiile dintre zei sunt foarte clare, limpezi, se ştie cine s-a născut din cine, sunt ramificaţii care aduc aminte de arbori genealogici.

Orientul, locul unde divinitatea are postulare originară

La un moment dat, în Ionia, care se află pe coasta de est a Mării Egee, în Milet a apărut o şcoală filosofică, nişte gânditori care au spus că nu au nevoie de principiul divin de care era plină toată gândirea orientală. Fiindcă Orientul nu-şi poate formula nici un gând fără divinitate. Divinitatea era postulată de la început în Orient. Raportarea la zei era fundamentală pentru orientali. Dar grecii şi-au zis: să-i punem la o parte pe zei. Lumea nu are nevoie de ei ca să funcţioneze. Lumea are un numitor comun, ceva care o susţine prin ea însăşi. Şi spune Thales din Milet că totul, absolut totul este apă. Totul se reduce la apă. Principiul lumii este apa. Totul s-a născut din apă, apa condensează, se evaporă. Toate se nasc şi se întorc în apă.

Discipolul lui Thales, Anaximandru, este mai abstract decât maestrul său. Gândirea abstractă este străină Orientului. Nu, nu poate apa să fie principiul lumii, ci altceva pe care-l numim apeiron. Peiras înseamnă în greacă limită. Apeiron este un principiu care nu are limite, ceva care este nederminat, nu are borne. Dar şi aici gândirea atât de abstractă a lui Anaximandru nu merge până la resorturile ei ultime, să spună că există o materie infinită. Fiind­că pentru grec nu există infinitul. Anaximandru spune că în sânul acestui apeiron este o con­crescenţă care este umedă şi rece spre marginile ei şi fierbinte în mijloc, iar toate acestea - umedul, recele, caldul şi uscatul - se ţin unul pe altul în frâu, delimitate de acest nelimitat. Din cauza tensiunilor enorme care se nasc din aceste principii cald-rece, umed-uscat, se ivesc nişte forţe care împing în mijloc lumea noastră, adică pământul. Interesant, verbul care desemnează aceste raporturi este enkratein, a ţine la un loc. Encratia devine mai târziu o virtute creştină, absti­nenţa absolută. Anaximandru spune că lumea este de sine stătătoare. Pământul îşi datorează existenţa în centrul acestui uriaş, dar limitat univers forţelor mecanice care există prin ele însele. Aşa se gândea în secolul al VI-lea î.Hr.

Anaximene, cel ce vine după Anaximandru, nu e de acord şi spune că aerul e principiul formator al lumii.

Lumea e un cosmos, adică exprimă o realitate ordonată

După ionici vine Pitagora, care a fondat o şcoală ce dă pentru prima oară expresie realităţii ordonate, cosmosul. La ei apare mai întâi viziunea aceasta. Pitagoreicii sunt o entitate religioasă, filosofico-teologică, care are o regulă de funcţionare foarte strictă, cu sediul la Crotona, în sudul Italiei, cu nişte principii foarte clare pentru membrii comunităţii. Pitagora era faimos. Pentru el lumea deriva din raporturile numerice. Numărul poate explica orice există. Din combinaţia de numere se naşte lumea, lucru preluat de Platon ulterior. Pitagoreicii vorbeau de inteligenţa care ţine la un loc această lume. Îi spuneau O Theos, adică Zeul, dar el nu avea nimic de-a face cu zeii mitologiei greceşti. Lucru de care se temea şi Heraclit, unul dintre cei mai rafinaţi filosofi pe care i-a dat Antichitatea greacă. El spune că nimic nu este permanent, totul se schimbă. Sau, dacă există ceva permanent, acela este schimbarea însăşi. Toate se transformă alternativ în contrariul lor, iar lumea este o curgere eternă. Nu putem coborî de două ori în apa aceluiaşi pârâu. Albia pârâului este iluzia unei staze. Lucrurile curg şi se transformă mereu. De aici ideea armoniei universale. Heraclit este cel care afirmă: Războiul este părintele tururor lucrurilor (polemos pater panton). Lupta contrariilor aduce armonia. Există ceva care le înglobează pe toate, o formă mereu dinamică, prezentă peste tot, principiu universal, continuând să trăiască din consumarea a ceea ce a fost înainte - este focul.

Heraclit spune că Dumnezeu este foc. Filosoful mai postulează că fiecare dintre noi avem ceva din natura uriaşă a universului. Avem suflet, iar el e foc. Şi tot el spune că marginile sufletului nu le poţi afla, pe orice cale ai merge, atât de adânc este logosul lui. Logosul adică nu raţiunea lucrurilor, ci modalitatea de percepere şi de adaptare, de ordonare a realităţii. Nu e raţiune, ci felul în care cineva pune lucrurile în ordine.

Prietenul lui Heraclit, Parmenide, nu este la fel de democratic. Ba dimpotrivă, el reprezintă esenţa gândirii totalitare. El spune: lumea pe care o vedem este iluzia absolută. Există totuşi în afara trecerii permanente o realitate reală, adevărul însuşi, care este simplu, esenţial, nu are nici o lipsă, este etern, nu are început. Limitele lui sunt cele ale per­fecţiunii. Fiinţa, fiindcă despre ea vorbeşte Parmenide, nu are cusur. Noi suntem trecători, dar în afara noastră există această realitate, Fiinţa.

Toate aceste viziuni îl anunţă pe Platon. Fiinţa esenţială, perfectă, contemplabilă, cu care avem o relaţie pentru că posedăm ceva noi înşine din scânteia ei, ne determină. Ei îi datorăm existenţa. Aici e noutatea adusă de Platon.

Pentru greci lumea se poate studia pentru că există limite, limite la care chiar practic nu putem ajunge, totuşi teoretic sunt gândibile.

Cerul şi pământul în tradiţia ebraică

Cu totul altfel stau lucrurile în Orient. Acolo, cel puţin în limba ebraică, există un termen pentru lume. Un termen care să numească lumea cu un singur cuvânt, olam. El desemnează o distanţă foarte îndepărtată, dar care are şi ea limite. Este distanţa dintre mine şi linia orizontului. Orice distanţă spaţială are şi o reprezentare temporală. Un mic exemplu biblic, am mers cale de trei zile. Olam înseamnă şi veac, eon, adică o lungă perioadă de timp ce are şi ea un orizont, un punct terminus.

Mai există un cuvânt în Biblie care îl poate echivala pe grecescul to holon, cuvântul kol. Numai că kol înseamnă nu atât întregul cosmic, cât întregul acareturilor, tot ce are omul pe lângă casa lui, tot ce gestionează el. E un termen mai mult social, comunitar decât cosmic. În aceşti termeni se exprimă ideea despre averile diver­şilor regi, dar nu despre univers.

Însă Biblia ne oferă o expresie, care apare de cel puţin 70 de ori în psalmi, şi anume „cerul şi pământul”. Când se vorbeşte despre Dumnezeul Creator, se vorbeşte despre Cel Care a făcut cerul şi pământul. Formula nu este nici ea ebraică. Are un precedent, pentru că tot Orientul se referea la univers cu acea sintagmă, de la Sumer, asirieni până în Egipt. Într-o gândire naivă, unii cercetători europeni au încercat să facă o schemă a lumii aşa cum apare ea în Biblie. În Scriptură nu există un discurs cosmologic sistematic unde să vedem diferitele elemente aşa cum avem la greci. Pe evrei nu-i interesează care sunt în detalii articulaţiile lumii.

Cerul are trei niveluri în concepţia iudaică, iar pământul este înconjurat de ape. Mai există şi subpământul, adică şeolul, unde este lumea morţilor.

Lumea, în concepţia orientală babiloniană, este înconjurată de un fel de inel, Okeanos, un râu care curge cu o viteză colosală în jurul Pământului, încât să ne ţină în lumea aceasta pentru a nu trece în ţinutul morţilor. La graniţa cu Okeanos sunt munţii, munţii de la capătul lumii, pe care se sprijină bolta cerească.

Lumea e o ordine cu două registre, unul terestru şi altul celest

Asta nu face din cultura israelită una de margine, ci o încadrează într-un vast ansamblu de gândire similară. Evreii nu erau atât de izolaţi de restul lumii pe cât credeau ei.

Dar în ce fel apare cerul în Scriptura Vechiului Testament? Cerul are o dublă realitate. Una fizică, e locul unde se plimbă astrele, norii, unde plouă, bate vântul, zboară păsările. Cerul este separat de pământ de ceea ce se cheamă tăria. În evreieşte tăria se cheamă rakia şi ea a fost făcută de Dumnezeu ca un artizan, ca şi cum ar bate-o cu ciocanul. Pentru că verbul raka înseamnă a bate cu ciocanul. Şi tăria este atât de tare bătută, încât se întinde deasupra întregului pământ. În Cartea lui Iov se spune că Dumnezeu poate strânge tăria ca pe o foaie de cort. Prin tărie sunt separate două universuri acvatice, apele primordiale pe deasupra căruia se purta Duhul de apele de sub tărie.

Dar dincolo de realitatea fizică a cerului, în cerul cerurilor se postulează o realitate teologică. Acolo este sălaşul lui Dumnezeu, spun unele cărţi ale Bibliei. Însă în altă parte se spune că „cerul şi cerul cerurilor nu Te încap” (3 Reg. 8, 27). Deasupra tăriei locuieşte Dumnezeu. Desemnarea acestui loc reprezintă o hiperbolă absolută. Acest cer al cerurilor se sprijină pe pământ. Şi există mai multe modalităţi. În psalmi se vorbeşte despre marginile Pământului ca despre o realitate muntoasă. Pe munţi s-ar odihni cerul, acolo e punctul de întâlnire, fapt coerent cu întreg spaţiul oriental. La fel se întâmplă lucrurile când se vorbeşte despre pilaştri, despre temeliile cerului. Lumea, pământul care ţine cerul, are el însuşi nişte pilaştri, care sunt întotdeauna patru. Cele patru puncte cardinale sunt desemnate în varii feluri: marginile pământului, capetele pământului. Pe ce stă pământul pe care îl vedem? Pe al treilea registru al lumii care este subpământul. Acesta apare în toate culturile orientale în două ipostaze. Fie un spaţiu subpământean gol, întunecat, rece, uscat, prăfos, fără Dumnezeu, care se cheamă şeol. Şeol este locul în care ne ducem cu toţii după ce murim, fie că suntem buni, răi, spun evreii. Şeolul e o realitate evreiască specifică. Termenul acesta nu mai poate fi întâlnit la popoarele din jurul Israelului şi vine de la verbul şaal care înseamnă a întreba şi se referă la practicile necromantice de aducere a morţilor dintr-un loc într-altul şi de întrebare a lor, aşa cum se întâmplă cu episodul vrăjitoarei din Endor.

Mai există o altă versiune, mult mai elaborată şi mai coerentă cu discursul, despre apele de deasupra şi de sub tărie, şi anume că sub pământ e un uriaş rezervor de apă primordială. Ceea ce se cheamă în evreieşte tehom. La prorocul Iona se vorbeşte despre această realitate subterană, acvatică, haotică, infernală, mereu la pândă, mereu gata să izbucnească pe pământ şi să-l înece. Motiv pentru care Dumnezeu o ţine mereu sub obroc.

Ce aduc evreii şi gândirea biblică în plus faţă de tot ce se găseşte în arealul oriental de gândire?

Un dezinteres total pentru discursul cosmologic strict. Dezinteres total pentru descrierea lumii în raporturile ei exacte. De ce? Pentru că se pleacă de la ideea că omul este fatalmente limitat şi că mintea lui nu poate să cuprindă gândirea Celui Care a pus temeliile acestei lumi. Orice am face, e imposibil să cunoaştem măreţia gândirii lui Dumnezeu. Ceea ce putem şti este exact ce spune Sfântul Apostol Pavel: „cunoaştem doar în ghicitură”. Nu înseamnă că ne dezinteresăm şi ne limităm la a nu avea nici un fel de formă de curiozitate, dar e un fel de a spune că nu ne interesează asta, pentru că ne interesează esenţial cu totul şi cu totul altceva. Şi anume relaţia pe care noi, în micimea noastră, o putem avea cu această măreţie fără limite. Noi nu putem gândi lumea şi nimic altceva decât în mod limitat, dar cu siguranţă că lumea noastră este, în măreţia ei, ceva nelimitat. Pentru a găsi un terminus medius între gândirea noastră şi gândirea incomensurabilă a divinităţii, am postulat o realitate intermediară, un fel de metaforă căreia îi spunem cerul şi pământul. Când spunem aceste cuvinte zicem foarte mult. Exact ca atunci când Avraam, chemat de Dumnezeu, răspunde: „Iată-mă”. Aici nu avem un fel de a spune: „Gheorghe, am venit”, ci e vorba de totala disponibilitate, de punerea la dispoziţia lui Dumnezeu a tuturor resurselor tale, a întregii tale fiinţe şi conştientizarea micimii tale şi a măreţiei lui Dumnezeu. Fără ca prin aceasta să te micşorezi pe tine, fiindcă Dumnezeu nu te vrea mic şi nici prost, cum spunea părintele Nicolae Steinhardt. Gândirea aceasta ne spune mereu că dincolo de lucrurile pe care le vedem există o realitate uriaşă care le determină şi care le face să funcţioneze după nişte principii necunoscute. (Sursa: Ziarul Lumina)