Lupta creștinului

Fiind navetist, am ocazia să văd zilnic multă lume și destule situații care au devenit cu timpul simptomatice pentru viața noastră cotidiană. Un astfel de fapt ce mi-a atras atenția în ultimele zile este apa­riția repetată a unor copii îmbră­cați în costume kimono, speciale pentru artele marțiale orientale, pe stradă, în localitățile din jurul Capitalei. Acești copii nu mergeau la un bal mascat, ci se îndreptau sau veneau de la sala unde se desfășurau cursurile de arte marțiale.

Ce ar fi demn de luat aminte aici? Am auzit cu toții, desigur, de faptul că și la noi în țară au pătruns aceste sporturi sau arte marțiale orientale la care au aderat mulți copii și tineri din dorința de a învăța o tehnică de luptă, animați de interesul pentru mișcare sau pur și simplu din curiozitatea de a cunoaște o practică ce vine dintr-un alt spațiu decât al nostru și posedă o oarecare aură de exotism. Însă ceea ce mi s-a părut demn de mirare e tocmai apariția publică într-o anumită ținută, arborată desigur cu firească naivitate, dar care nu este însă un gest lipsit de implicații culturale și religioase.

Se va găsi poate cineva să afirme că toate aceste atitudini legate de practicarea unei forme de arte marțiale nu reprezintă decât o modă trecătoare, specifică unor căutări ce țin de vârsta tinereții. E posibil să fie și aceasta o explicație. Totuși, a trecut destulă vreme de când, prin globalizarea culturii, ne-am pricopsit și noi cu destule feluri de practici orientale și ne-am lămurit că unele dintre acestea nu sunt deloc neutre. În acest sens am arătat – atunci când am scris despre yoga – că a adopta o practică străină culturii tale îți schimbă în mod automat și adesea pe nesimțite modul de viață și de gândire. Așadar, a păși pe stradă îmbrăcat într-un kimono de karate nu este un gest gratuit, ci presupune un grad de identificare cu acea vestimentație care exprimă o anumită cultură, o anumită filosofie, o anumită concepție de viață. Iar aderarea la o astfel de practică poate să meargă uneori până la religiozitate sau, mai exact spus, până la idolatrie. Deoarece, chiar dacă artele marțiale nu reprezintă în sine o religie, ci doar o tehnică ce poate însoți o religie sau o filosofie orientală, totuși adepții acestora tind să le absolutizeze și să interpreteze întreaga existență prin prisma filosofiei acestor arte. Însă s-ar cuveni să se știe că această filosofie, oricât de rafinată ar fi, nu depășește niciodată cadrul acestei lumi și nu se va putea ridica vreodată deasupra principiilor finite ale lumii căzute. Așadar, sensul final al artelor marțiale nu cunoaște și nu atinge veșnicia, prin urmare sunt sortite morții, dimpreună cu toate artele omenești.

Ținând cont de aceste aspecte, aș zice că n-ar trebui să ne lase indiferenți un astfel de fenomen, chiar dacă este legat de imaturitatea copilăriei. De ce? Întrucât e foarte posibil să ajungem la situația în care „mâine” vom avea mai mulți copii care merg săptămânal la karate decât la biserică. Iar aceasta este o problemă de fond! O astfel de situație va deveni un indice al faptului că în viața comunității s-a produs o anomalie și ar trebui să ne întrebăm foarte sincer de ce un set de exerciții de autoapărare a ajuns să fie pentru unii mai atrăgător decât practicile din cultul Bisericii noastre, care este religia iubirii? Oare lipsește ceva în Creștinism ce ar putea fi completat dintr-o altă tradiție? Nu există și o luptă a creștinului care ar putea să-l atragă pe tânăr și să-i ofere acea senzație de dinamism pe care unii cred că o pot afla numai în artele marțiale? Sigur că da, și încă una inegalabilă! Numai că aceasta nu seamănă cu nici un fel de arte marțiale cunoscute. Creștinul are de purtat un război pe viață cu patimile sale și cu diavolul, care îl atacă necontenit chiar prin aceste patimi.

Cel puțin, așa spune Apostolul Pavel că se luptă: „Eu, deci, aşa alerg, nu ca la întâmplare. Aşa mă lupt, nu ca lovind în aer, ci îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (1 Cor. 9, 26-27).

În aceste cuvinte se distinge un lucru esențial, specific luptătorului creștin, care-l diferențiază net de orice alt fel de luptător: dușmanul său nu se află în afara sa și nu trebuie să ajungă să învingă pe un altul, pentru că cel mai mare vrăjmaș este înlăuntrul său: egoismul și patimile sale, pe care dacă nu le va înfrânge, în zadar va câștiga lupte exterioare. Iar dacă a pierdut luptele din afară și a biruit înlăuntrul său, atunci n-a pierdut nimic, întrucât a câștigat lucrul cel mai de preț, care este mântuirea sufletului.

(Nicușor Deciu, Ziarul Lumina)