Carul fermecat

Eu chiar umblu câteodată pe cer. De-adevăratelea, şi nu cu Carul Mare, cum poetizez adesea, văzând că acesta n-a plecat în nici o noapte de dea­supra casei în care am venit pe lume, ci cu un car ce nu se dez­lipeşte niciodată de pământ. Îl ştiu de când eram copil. Copii, mai precis, pentru că a avut şi el vârsta aceasta cândva. S-a născut cu 14 ani înaintea mea, la doar opt ani după naşterea mamei. Pot spune că l-am prins amândoi când încă era copil. Tataie Gheorghe îi ceruse meşterului care i-l făcuse să-i împodobească blănile cu flori şi să treacă şi anul 1942 pe el, mare, cu vopsea albastră, ca să se ştie ce vechime are. Spre deosebire de căruţa cu care pleca zilnic la câmp, carul ieşea rareori din curte, când avea de mers la oraş sau la cimitir, cu vreuna dintre rudele căreia-i sunase ceasul. Sau când se întâmpla să fie vreo nuntă în familie, aşa cum fusese atunci când se însurase Florea, fratele mamei, şi chiar atunci când se măritase mama, care nu făcuse nuntă, dar tataie nu-şi lăsase fata să meargă pe jos la bărbatu-său, care trăia în alt sat, dincolo de pădure, şi-o dusese până acolo cu carul cel nou, ducându-i, totodată, şi zestrea, adică o plapumă, două perne şi câteva macate ţesute de mamaie la război. Pe urmă a făcut acelaşi drum cu Vica, sora mai mică a mamei, care-şi alesese un bărbat din acelaşi sat. Apoi în direcţia opusă, spre Puţintei, unde ajunsese Aritina. Acelaşi număr de perne şi de macate şi câte o plapumă pentru fiecare. Ar fi încăput mai mult în car, dar nu era de unde.

Mai apoi, peste ani, tataie n-a avut încotro, a trebuit să umple carul cu saci de grâu şi porumb, pe care îi căra din câmp acasă, iar de aici, în lunile de iarnă, la moară.

Nu era primăvară în care să nu aud caii nechezând în poartă şi să nu-l văd pe tataie intrând în curtea noastră cu un sac de făină în spinare. Auzise că mama nu mai avea din ce să facă pâine şi se repezea într-un suflet la noi. În trei suflete, mai exact, fiindcă pe lângă al lui, mai mare decât toate, erau şi sufletele cailor, alt­minteri nu le-ar fi fost atât de drag când mă vedeau, punân­du-se mintenaş pe nechezat!

Să se fi gândit tataie, în anii aceia, la timpul ce curgea întruna şi să fi vârfuit zilnic carul cu el, ducându-l cât mai departe înapoi, înapoia vieţii lui, în primul rând, ar fi apărut la noi în sat şi acum. Aşa că, fără să-şi dea seama cum, s-a pomenit într-o zi c-a îmbătrânit. Iar într-o altă zi, că l-au suit oamenii din sat în carul lui, cu faţa spre cer şi cu mâinile pe piept. Şi, cu toate că era iarnă, era tataie înconjurat de flori. Florile de pe blănile carului, ce nu se ofiliseră nici un pic.

Un sfert de veac mai târziu, le-am găsit la fel de proaspete, în acelaşi loc, deşi carul zăcea într-o rână, sub un şopron al casei în care trăiseră bunicii. Uitasem de existenţa lui.
Doar că el ne ţinea minte pe toţi. Şi pe cei plecaţi de pe lume, şi pe mine, rămasul în urma lor, care nu ştiam ce să fac cu singurătatea ce-o duceam aproape peste tot cu mine.

Nici anul 1942 nu se ştersese de pe loitre. Roţile de lemn ale carului erau întregi. Era până şi oiştea la locul ei. Numai caii lipseau. Şi omul care să-i mâne iarăşi la drum.

La câteva zile după aceea, am adus pe roţile lui, cu nişte cai de împrumut, carul în curtea casei părinteşti. Adică în satul de dincolo de pădure. Am chemat un prieten pictor din Bucureşti, care a îndreptat un pic tijele florilor şi-a adăugat un strat nou de vopsea pe anul din certificatul de naştere al carului. Asta a fost tot.

Sunt mai bine de zece ani de atunci, şi, când am chef să stau de vorbă cu tataie, care se uită de sus, printr-o ferestruică a cerului, la mine, sau îmi vine pur şi simplu să-i sărut mamei, aflată şi ea la o altă ferestruică, mâinile crăpate, aşa cum n-am făcut în timpul vieţii ei niciodată, îmi culc tâmpla pe loitra carului şi-l rog în gând să pornească înspre stele cu mine. Până în vecinătatea Carului Mare. Uneori, chiar mai sus.

Doamne, ce fericită se vede copilăria mea pe pământ! Şi caii de fum, ce mă poartă prin slăvile cerului, nechează subţirel: Iha! Iha!

Şi se aud, din apropierea cailor, mama şi tataie râzând!

(Ştefan Mitroi, Ziarul Lumina)