Viața Sfântului Mucenic Constantin Brâncoveanu Voievod

Acest binecredincios şi de Hristos iubitor Voievod al Ţării Româneşti s-a născut la anul 1654 din părinţi de bun neam, după tată fiind coborâtor din voievodul Matei Basarab, iar după mamă, nepot al voievodului Şerban Cantacuzino, în timpul căruia, la anul 1688, s-a tipărit pentru întâia dată în întregime Sfânta Scriptură în limba română.

Rămas orfan de tată încă din pruncie, tânărul Constantin a fost crescut de către unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, cel mai învăţat boier al vremii sale. Acesta s-a îngrijit să-i pună dascăli înţelepţi spre a primi învăţătură aleasă. Pentru iscusinţa şi înţelepciunea sa, Constantin a primit înalte dregătorii, bucurându-se de multă cinstire încă din tinereţe.

După moartea voievodului Şerban Cantacuzino la anul 1688, luna octombrie în 29 de zile, la stăruinţele tuturor boierilor şi dregătorilor ţării, vrednicul Constantin Brâncoveanu a primit scaunul de domn al Ţării Româneşti, fiind uns de către patriarhul de Constantinopol Dionisie IV Seroglanul şi de mitropolitul Teodosie. împodobit de Dumnezeu cu daruri alese, el a cârmuit ţara cu adâncă pricepere şi înaltă priveghere, cu blândeţe şi răbdare creştinească.

Luând în ajutor pe Hristos, Impăratul veacurilor, şi având pildă pe vrednicii săi înaintaşi, Constantin voievod îşi începu slăvita domnie punând temelia celei mai mari mănăstiri ctitorite de el, cea de la Hurezi, unde şi-a pregătit şi loc de veşnică odihnă. Nenumărate sunt însă bisericile şi mănăstirile ridicate sau înzestrate de milostivul şi evlaviosul domnitor pe tot cuprinsul Ţării Româneşti.

Dărnicia şi purtarea de grijă a evlaviosului Voievod Constantin Brâncoveanu nu cunoşteau margini. Ele nu se vor opri la hotarele Ţării Româneşti, ci se vor revărsa şi la fraţii români din Moldova şi din Transilvania, la toate patriarhiile ortodoxe, la dreptcredincioşii creştini aflaţi în suferinţă pe meleagurile siriene, caucaziene şi arabe, la Locurile Sfinte ale Răsăritului: la Ierusalim, la Athos, la Sinai şi la mănăstirile din Grecia şi din insulele greceşti.

Iar după aproape 25 de ani de strălucită domnie i-a fost dat marelui Voievod Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, precum şi cu sfetnicul Ianache, să fie părtaşi patimilor lui Hristos şi să fie încununaţi cu coroana sfântă a muceniciei. Aceasta s-a petrecut astfel:

În Săptămâna Patimilor din anul 1714, în urma trădării unor boieri, care l-au clevetit că unelteşte împotriva turcilor, la Bucureşti a sosit o mulţime de ostaşi trimişi de sultanul Ahmed al III-lea, care l-au luat pe Constantin Vodă cu fiii şi ginerii săi şi l-au dus la Inalta Poartă, în jalea tuturor locuitorilor oraşului. Luându-şi rămas bun, Constantin a zis noului domnitor şi celor din apropierea lui: „Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui! Dacă sunt însă fructul răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe duşmanii mei".

La Constantinopol, creştinul voievod şi fiul său cel mare au fost chinuiţi cumplit de către necredincioşi vreme de patru luni, ca să dea toate averile lor, pe care turcii le bănuiau că sunt foarte mari, însă nu găsiseră decât puţine. Deci au fost supuşi la amarnice munci: întinderea pe roată, cetluirea capului cu un cerc de fier, arderea cu fierul înroşit în foc pe piept şi pe spate, înţeparea mâinilor şi a picioarelor. La sfârşit, după ce au smuls tot ce se putea de la bătrânul voievod, fără însă să găsească averea la care se aşteptau ei, turcii l-au pus să aleagă între trecerea la mahomedanism şi moarte. Dar Constantin şi fiii săi au rămas neclintiţi în credinţa lor, astfel că în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, la 15 august, când Dreptcredinciosul Voievod Constantin Brancoveanul împlinea 60 de ani şi era ziua de nume a doamnei sale, Marica, el a fost scos din temniţă împreună cu fiii săi şi cu sfetnicul Ianache, pentru a primi sfârşitul mucenicesc.

Mărturisitorii lui Hristos au fost duşi pe străzile oraşului lui Constantin, îmbrăcaţi numai în cămăşi, desculţi, cu capetele descoperite şi legaţi în lanţuri, întocmai ca răufăcătorii. La locul de tăiere aştepta mulţime de popor, sultanul Ahmed al III-lea, vizirul său şi ambasadorii marilor puteri europene. Acolo mucenicii fiind puşi în genunchi, mult pătimitorul Constantin i-a îmbărbătat pe fiii săi: „Fiii mei, iată, toate avuţiile le-am pierdut. Să nu ne pierdem şi sufletele! Staţi tari, bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seamă la moarte. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit! Credeţi tare în aceasta şi nu vă mişcaţi din credinţa ortodoxă pentru viaţa şi lumea aceasta! Aduceţi-vă aminte de Sfântul Pavel, ce zice: că nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici alta orice nu-l va despărţi de Hristos; că nu sunt vrednice muncile şi nevoile acestea de aici spre mărirea ceea ce o va da Hristos. Acuma dară, o dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele noastre".

Deci au căzut capetele vistiernicului Ianache Văcărescu, apoi al fiului celui mare, Constantin, după aceea al lui Ştefan şi al lui Radu. Iar când a venit rândul copilului Mateiaş, care avea numai 12 ani, şi călăul a ridicat sabia să-i taie capul, acesta s-a înspăimântat şi a strigat sultanului să-l ierte că se va face musulman. Atunci tatăl său, plin de bărbăţie, i-a zis: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-şi piardă credinţa. Dacă este cu putinţă, să mori de o mie de ori, decât să-ţi lepezi credinţa strămoşească pentru a trăi câţiva ani mai mulţi pe pământ". Atunci copilul s-a întărit şi, întinzându-şi liniştit gâtul pe tăietor, a zis călăului: „Vreau să mor creştin. Loveşte!"

Trupurile mucenicilor au fost apoi aruncate de păgâni în mare, de unde au fost culese de creştini milostivi, care le-au îngropat în taină şi cu evlavie, nu departe de Constantinopol, în insula Halchi, în biserica mănăstirii Maicii Domnului, care fusese ajutată înainte de domnul Constantin. Credincioasa sa soţie, doamna Marica, cu care voievodul avusese 11 copii - patru fii şi şapte fete -, a fost surghiunită cu fetele sale şi cu ginerii pentru mai mulţi ani. In 1720, ea a reuşit să aducă în ţară sfintele moaşte ale domnitorului şi le-a înmormântat în biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, ctitoria sa, unde de atunci şi până în zilele noastre veghează lumina candelei care aminteşte locul de odihnă al Voievodului mucenic.

La 20-21 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat pe marele Voievod martir Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi şi cu rudenia sa, Ianache, trecându-i în rândul sfinţilor, cu zi de prăznuire în calendar la 16 august. Cu ale căror sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin. 

(Doxologia.ro)