„De Dumnezeu nu mă tem şi de oameni nu mi-e ruşine”

Ideologia umanismului fără Hristos, care propune ca model omul secular, nu a apărut în secolul XXI, ci este, programatic, rodul ideilor Comunei din Paris, adică vine de pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Lozinca Re­voluţiei franceze, `Libertate, egalitate, fraternitate sau moarte~, căci acesta este sloganul com­plet de la 1789, are nevoie de nuanţări obligatorii. Altfel, el reprezintă doar cuvinte fără sens. Stau şi mă întreb cât de egal este în lumea de astăzi un preşedinte de stat cu un lucrător de la salubritate? Primul are imunitate, servicii de securitate care-l însoţesc permanent pentru a nu i se întâmpla nimic rău, beneficiază de facilităţi cărora poate nici el nu le ştie numărul. Un măturător nu are decât un amărât de salariu şi îşi numără la sfârşitul fiecărei luni cu atenţie orele suplimentare muncite, certându-se cu şeful lui de echipă pentru o pontare corectă. Sunt oare ei egali, sunt ei fraţi, conform sloganului revoluţionar? Orice minte sănătoasă ar da răspunsul fără echivoc: nu.
Sigur nu eşti împotriva liber­tăţii, egalităţii şi fraternităţii?!, mă veţi întreba. Ei bine, nu, nu neapărat - în funcţie de ce înţe­legeţi prin acei termeni. Problema este că multe dintre ideile care sunt de obicei etichetate ca bune pot deveni teribil de toxice dacă sunt interpretate defectuos. Să exemplificăm: dacă accepţi libertatea, egalitatea sau fraternitatea într-un anumit sens, trebuie să le accepţi şi în celelalte sensuri. Adică, dacă e libertate, de ce să nu fie permise drogurile, dacă e libertate, de ce să nu fie voie să denigrăm şi să batjocorim simbolurile religioase ale celor care cred în Dumnezeu?

Cam aşa stau lucrurile în societatea în care raportarea la transcendent, la Dumnezeu, este aruncată la coşul de gunoi. A ne dezice de originea noastră divină este absurd, păgubos şi antiuman în acelaşi timp. Pilda de astăzi ne-o demonstrează punându-ne în faţă două tipuri de oameni, primul exponentul umanismului ateu, iar celălalt, reprezentantul omului creştin.

Un bogătaş, preşedinte al unei companii foarte importante pe plan internaţional, întâlnea în fiecare zi, în drumul său spre birou, o femeie care cerşea chiar aproape de locul lui de muncă. Omul nostru era unul caracterizat cel mai bine de cuvintele Evan­gheliei după Luca: „De Dum­nezeu nu mă tem şi de oameni nu mi-e ruşine”. Pe bogătaş însă îl indispunea teribil întâlnirea matinală cu cerşetoarea. O privea cu mult dispreţ, dar nu îi dădea niciodată milostenie. Azi aşa, mâine aşa, până când, într-o după-amiază, preşedintele companiei îşi chemă secretara şi, dându-i un teanc de bancnote, îi ordonă: Du-te şi cumpără de la supermarket cele mai alese bună­tăţi, mezelurile cele mai scumpe, băutura cea mai extravagantă, dulciurile cele mai rafinate. Fă un pachet cu toate, du-te, dă-i-l femeii care cerşeşte în faţa sediului nostru şi spune-i să nu o mai văd mâine acolo. Dacă te va întreba cine i-a trimis coletul, zi-i aşa: „Diavolul ţi-a trimis acest pachet”.

Secretara a executat întocmai ceea ce-i comandase şeful ei, i-a dat uşor înţepată şi chiar cu aroganţă femeii pachetul cu toate cele cumpărate. Femeia i-a mul­ţumit pentru milostenia făcută, dar nu a întrebat cine este binefăcătorul ei. Secretara, uşor insistentă, a întrebat-o dacă nu vrea să ştie cine stă în spatele faptei. „Ba da, vreau, a zis cerşe­toarea. Cine e cel care m-a ajutat?” „Satana e cel care ţi-a trimis pachetul cu bunătăţi.” Atunci, femeia cea săracă a răspuns: `Nu ştiu dacă aşa este, dar sunt convinsă de ceva: «Când Dumnezeu porunceşte un lucru, şi dracul se supune!»”

(Augustin Păunoiu, Ziarul Lumina)