Toate sunt deșertăciune, cu o excepție

Oricine citește cartea Eccleziastul din Vechiul Testament va avea parte de câteva momente nefericite. Când un rege îți spune că poți construi oricât, că poți gusta din toate plăcerile vieții, că poți avea glorie absolută și recunoaștere unanimă, că poți fi cel mai înțelept om din lume și că toate acestea sunt doar deșertăciuni, atunci poți să te simți doar îngrozit.

Nimic nu durează, nimic nu este nou, nimic nu contează în mod absolut în această lume.

Toate aceste trei elemente negative ne provoacă, pe bună dreptate, fiori reci pe șira spinării. Munca, înțelepciunea, succesul per­sonal - toate acestea se pot desființa cu ușurință. Ce clădești astăzi va dărâma mâine altul. Sfatul înțelept de astăzi va deveni bancul de mâine. Cariera cea mai strălucitoare va rămâne cel mult o amintire îndepărtată în mintea cuiva care te-a cunoscut. De ce? Pentru că înveșnicim ceea ce este menit să piară și trecem cu vederea unicul element nou sub soare.

Un autor american observa: „Îmi imaginez că, așa cum astăzi noi ne îngrozim de viața pe care o duceau oamenii acum cinci sute de ani, cei ce vor trăi peste cinci sute de ani vor râde de noi și de certitudinile noastre. Vor râde că am lăsat banii și locurile de muncă să ne definească viața. Vor râde când vor vedea cât de frică ne-a fost să le arătăm celor la care ținem cel mai mult că-i apreciem, în timp ce am adulat personaje publice care nu meritau nimic. Vor râde de ritualurile și superstițiile noastre, de grijile și războaiele noastre; vor fi șocați de cruzimea noastră. Vor studia arta noastră și vor dezbate istoria noastră. Vor înțelege adevăruri despre noi de care astăzi nimeni nu este conștient. Și ei, la rândul lor, se vor înșela. Doar că mai puțin decât noi” (Mark Manson, Arta subtilă a nepăsării, trad. Florin Tudose, București, Ed. Lifestyle Publishing, 2017, p. 139).

Amăgirea cea mai mare pe care o trăim este că ajungem să confundăm stabilitatea câtorva ani de viață cu veșnicia. Trăim aici ca și cum n-am murit niciodată, iar după ce trecem la cele veșnice ne dăm seama că, de fapt, am alergat după himere, după fapte care nu durează, nici nu reprezintă măcar ceva semnificativ. Au murit imperii în câțiva ani... Vă dați seama cam cât de repede vom dispărea în neantul istoriei dacă tot ceea ce am făcut au fost câteva acțiuni exterioare de anvergură, dar interior nu am clădit nimic?

Unicul lucru necesar este relația cu Dumnezeu. Ea nu se desființează niciodată, nici nu ruginește sub negura timpului, nici nu îmbătrânește odată cu viața noastră trupească. Mai mult decât atât, este veșnică. Poate fi veșnică în rai sau poate fi veșnică în iad. Oricum ar fi, este ceva pe care nu-l poți evita oricât de mult te-ai strădui. Te poți amăgi la nesfârșit cu multitudinea de task­-uri pe care trebuie să le împlinești, cu amănuntele exterioare, cu onoruri și funcții, dar, în interiorul tău, vei ști întotdeauna că ai dat faliment, că ești pe o cale greșită, că te îndrepți spre eșec.

De­șertă­ciunea de care vorbea regele Solomon nu constă în a te ocupa de tot ce îți este exterior - ești dator s-o faci! -, ci în a crede că este suficient, că aceasta este esența vieții. În mod brutal, atunci când vei îmbătrâni și nu vei mai avea puterea să îndrepți mare lucru, vei vedea această deșertăciune și nu vei putea să o eviți; îți va apărea în toate splendoarea plictiselii și amărăciunii care o însoțește.

Până atunci, să ne amintim de Hristos, unicul element nou sub soare de la crearea lumii și până la sfârșitul ei. Singurul Care îndepărtează deșertăciunea vieții noastre, Singurul Care poate să ne ridice din rutina cea de toate zilele și să ne dea un sens, Singurul Care știe neputința inimii noastre și orbirea minții noastre și Singurul Care le poate vindeca pe toate pentru că le cunoaște pe toate, de vreme ce nu este doar Dumnezeu, ci și Om asemenea nouă. Acolo, alături de El, orice deșertăciune dispare pentru că apare sensul, orice amăgire se ridică pentru că vezi realitatea așa cum este, orice durere își capătă menirea, orice bucurie își împlinește rânduiala ei sfântă. Până atunci, însă, ești robul triadei reci: nimic nu durează, nimic nu este nou, nimic nu contează în mod absolut în această lume.

(Pr. Adrian Agachi, Ziarul Lumina)