Contemporanul nostru

Dumnezeu rându­ieşte câteodată în aşa fel lucrurile că bucuriile, desfătările sufleteşti, spirituale vin de acolo de unde te aştepţi mai puţin. Mi s-a întâmplat şi mie şi nu o singură dată. Mi-amintesc cum mi-a fost dat să încerc cu totul pe neaşteptate voluptatea lecturii unui autor care nu-mi era străin, dar dispăruse din sfera interesului meu. Nu pot zice că-l pierdusem pe drum, dar îl cam uitasem. Nu-i negam valoarea, însă nu-mi dădea ghes nici dorinţa de a-i căuta cărţile în bibliotecă, în care sălăşluiau într-o dormitare. A fost să fie în aprilie 1996 o călătorie la Iaşi a lui Ştefan Bănulescu, cel despre care Eugen Ionescu, un spirit al con­testaţiunii, afirma că e cel mai mare prozator român post­belic, ca să mi se trezească apetitul pentru scrisul lui Ion Ghica, peste ale cărui cărţi se cam aşezase colbul ca pe cronicele cele bătrâne, cum glăsuieşte Eminescu. Prin venirea la Iaşi a lui Ştefan Bănulescu, pe care l-am găzduit, împreună cu fiica lui Sultana, timp de câteva zile în casa din strada Lascăr Catargi, am regăsit nu doar o prietenie tăcută, cum o numea el, prietenie legată într-o călătorie de poveste în 1984 în URSS, ci am descoperit şi unele din secretele meşte­rului faur din acel tainic laborator de creaţie. Au fost lungi şi tulburătoare ceasuri ale mărturisirii. Între altele mi-a atras luarea-aminte preţuirea de care se bucura Ion Ghica din partea lui Ştefan Bănulescu. Îl socotea unul dintre meşterii săi şi-l situa între scriitorii preferaţi din proza românească. Ghica, mi-a spus atunci Ştefan Bănulescu, este în „Scrisori” un prozator de forţă. „Da, da, a continuat el apăsat, deşi puţini îl iau azi în seamă, este unul dintre cei mari. Citeşte-i «Scrisorile» şi ai să ai revelaţia unui creator de caractere şi personaje memorabile în nişte notaţii aparent epistolare. Sunt pagini de veritabilă scriere în proză de valoare universală.”

Observaţiile lui Ştefan Bănulescu m-au îndemnat să mă îndrept spre izvor, spre text, spre a vedea cât de îndreptăţită e opinia interlocutorului meu. Un alt impuls mi-a venit doar după câteva zile de la acea vorbire, citind în „România literară” reflecţiile critice ale lui Nicolae Manolescu privitoare la Ion Ghica, prilejuite de centenarul morţii scriitorului. Criticul punea în lumină mai ales virtuţile de moralist ale autorului „Scrisorilor”, relevându-i unicitatea. Aşadar, am purces cu grăbire la lectura „Scrisorilor către Vasile Alecsandri”. Epistolele au fost aşternute în ultimul lustru de viaţă al lui Ion Ghica. Era sfârşitul veacului al XIX-lea când boierul cel luminat a găsit răgazul să se consacre acestei dedulcitoare îndeletniciri. Era un om trecut prin furtunile multor întâmplări memorabile, trăise ex­perienţa unor mari dregătorii, şi-l colindau în acel amurg la existenţei amintirile elanurilor tinereşti revoluţionare. Trebuia să lase mărturii despre această tumultuoasă trecere prin lume. Avea la îndemână toate cele necesare unei asemenea întreprinderi. Dispunea din belşug de ştiinţa citirii lăuntrice a oamenilor şi a mersului vremurilor, era un erudit, nu-i lipsea simţul ironiei şi autoironiei, cumpănea, cântărea înainte de a se rosti şi mai ales judeca mai totdeauna cu dreaptă măsură. Ion Ghica scria cu savoare, zugrăvea veridic şi pitoresc secolul său, ce i-a dăruit multe satisfacţii, dar şi destulă amărăciune. Ceea ce m-a frapat în zăbava cetitului a fost mai ales contemporaneitatea observaţiilor epistolierului. Stră­baţi cu vizibilă plăcere paginile şi ai senzaţia că e vorba de oameni de azi, de istorii ce se învălmăşesc şi devălmăşesc sub ochii noştri. Este dovada vie a valorii scriitorului, care sesizează ceea ce-i etern în condiţia umană. Scriind astfel, Ghica a izbutit a fi contemporanul nostru, calitate ce aureolează pe marii creatori din toate timpurile, din care face parte fără îndoială şi boierul de la Ghergani, Dâmboviţa. Ion Ghica îşi dezvăluie cu iscusinţă în cheie de moralist, nu de moralizator, crezurile, ceea ce dă credibilitate şi perenitate scrierii sale. Simţul moral cere a nu mai răbda mult timp să-i vezi, notează Ghica, pe aceia care trebuie să fie auxiliarii cei mai puternici ai civilizaţiunii, pe preot, pe învăţător şi învăţătoare, pe judecător şi soldat, întrebuinţaţi ca instrumente politice, ca agenţi electorali şi de corupţiune. Acelaşi simţ nu mai poate îngădui, adaugă autorul misivelor, să vadă mult timp urmându-se în afară o politică reprobată de naţiune prin mai multe acte solemne şi să constate că, sub cuvântul de a ţine sus drapelul naţional, se merge pe calea unui joc periculos al întâmplărilor, ce compromit demnitatea noastră şi ne expun la umilinţe, dând toată ziua ocaziunea străinilor de a se amesteca în afacerile noastre dinăuntru, inaugurându-se astfel, după vorba lui Ghica, o eră de ingerinţă a streinului.

Nu-i aşa că aceste adevăruri comentate cu peste un veac în urmă de Ion Ghica nu vă sunt străine şi parcă le-aţi trăit aievea? Dar nu în secole trecute, ci chiar în zilele noastre. Ce mică-i lumea, ce scurt e timpul şi cât de veşnice sunt moravurile!

(Grigore Ilisei, Ziarul Lumina)