Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Începând cu anul 1776 în Bucovina au venit câteva valuri de secui care au pus bazele mai multor comunități catolice sau reformate. Dintre aceste comunități au rezistat până în anul 1941 doar cinci, la Iacobești, Țibeni, Dornești, Măneuți și Vornicenii Mari.
Urmași ai secuilor din fostele comunități maghiare trăiesc astăzi în Suceava, Rădăuți și Todirești. Însă din cele cinci comunități maghiare a supraviețuit doar un singur secui autentic la Țibeni, Nagy János. El a fost înmnormântat la începutul acestei luni în cimitirul ortodox al satului. Înainte de înhumare, preotul paroh i-a luat pălăria și bastonul din sicriu ca să le păstreze în viitorul muzeu al satului.
Nagy János (1921-2019), în traducere Mare Ion, nu a fost mare la stat ci la sfat. El a reprezentat memoria vie a anilor 1776-1941 când Țibeniul a fost populat cu secui iar amintirile sale au fost consemnate în monografia satului (Țibeni. Popasuri în timp), publicată de preotul paroh în anul 2017.
Odată cu Nagy János a dispărut nu numai puntea de legătură cu istoria secuiască a satului, ci și un anumit tip de comportament bazat pe reguli nescrise de bun simț și omenie, de ospitalitate și bunătate.
Secuii au fost asimilați de unguri și s-au identificat ei înșiși cu aceștia doar pentru că vorbeau un dialect al limbii maghiare. La origine nu sunt unguri, urmași ai lui Árpád (850-907) ci, așa cum mi-au demonstrat propriile cercetări, sunt urmași ai hunilor lui Attila (433-453). De altfel, atunci când ungurii au luat în stăpânire Transilvania, ei au găsit aici, dar și în Câmpia Panonică, populații de români (numiți blachi, adică vlahi) și de secui (cf. Anonymus Notarius, Gesta Hungarorum, Editura Mentor, București, 2000, p. 88, 103-104 și 120).
Pr. Valentin Pușcașu
