Prispa casei

Satul românesc avea - și sper să mai aibă, să-și prezerve - aceeași valoare tradițională. Cei care s-au născut și au trăit la țară, cel puțin ei, nu pot uita constanta firească a acestor rânduieli ale existenței noastre.

Multe nu mai sunt ca înainte; auzim tot mai des că lumea se schimbă, a evoluat. Evident, lucrurile au o dinamică a lor, care aduce schimbări; unele chiar rapide, cu imprevizibile urmări - uneori, din păcate, inevitabile. Pentru mulți dintre cei care au cunoscut satul românesc, ceea ce se petrece astăzi pare de necrezut. Mai ales prin depopularea acestor fundamentale centre de viață; o realitate tristă, în care abia mai pâlpâie flacăra în câțiva bătrâni, care mai însuflețesc astfel locul.

Am asistat, recent, la un sugestiv tablou din lumea satului. Încărcat de nostalgie și de dor, la una din despărțirile de fiul cu pașaport străin, bătrânul tată, întrebat ce să-i aducă data viitoare, a răspuns: Să-mi aduci un copil, un nepot, poate îi va plăcea aici - și nu va mai pleca.

Sigur, bătrânul vorbea ca într-o fabulă, cu morala la îndemână. Și cu multă dreptate. Pentru cel care s-a născut și a copilărit în sat, satul rămâne adresă identitară: matricea propriei ființe - și a neamului din care face parte. Rămâne de constatat ce va fi înțeles fiul cu pașaport străin.

Am uitat să subliniez că dis­cuția, la care asistasem, se petrecea pe prispa casei - locul-antenă prin care țăranul ia primul contact cu lumea, prin care-i parvin veștile și din care pleacă răspunsuri. Prispa - membrană-diapazon vibrând la tot ce se întâmplă în jur; seismograf sensibil ce ia pulsul Universului.

Cu mult drag privesc în urmă, în copilăria mea - petrecută în bună parte pe prispă, pe care dormeam vara urmărind mersul stelelor pe cer. Prispa - pe care făcem un prim popas, înainte de-a trece pragul casei. Unghiul din care priveam lumea, încercând să aflu ce se ascunde dincolo de orizont.

Prispa era, totodată, locul de înaltă coborâre în cuget a întrebărilor fără cuvinte, care deschideau cămara inimii celor ce călcau pragul casei. Prispa - spațiul unde totul se petrecea la vedere. Cei ai casei, dar și oaspeții, se odihneau mai întâi pe prispă. Prispa casei - ospitalitatea, bunătatea sufletului țăranului român.

Din prispă vegheau îngerii pe cei dinăuntru - și pregăteau loc de odihnă lui Dumnezeu care, călătorind pe pământ, oprea pe prispa casei țăranului pentru a se adăpa din cofele cu apă proaspătă sau a se hrăni din pâinea caldă frământată cu trudă și rugăciune.

Aceste trăiri mă fac, acum, la vârsta deplinei maturități, să vărs o lacrimă, să mă bucur, să visez, să mulțumesc, să închin o rugăciune și să dau mărturie. Să evoc oameni de demult, satul meu drag, biserica mea dragă, văile și dealurile și pădurile. Am, de asemenea, vie în memorie dragostea părinților și bunătatea consătenilor, iubirea lui Dumnezeu. Rânduielile sfinte de altădată nu se pot uita niciodată și nici nu vor dispărea atât timp cât va mai exista un colț de prispă în inima românului oriunde s-ar afla.

N-aș putea spune, ca la carte, ce este nostalgia sau dorul. Dar simt nostalgie și dor, ca la pierderea a ceva scump, când constat ce se petrece cu satul românesc, astăzi. Mi-e dor de prispa bunicii, din care priveam asfințitul soarelui...

(Ziarul Lumina)