„Necredinciosul” care L-a mărturisit pe Hristos cu preţul vieţii

„În ziua cea dintâi a săptămânii, fiind seară şi uşile fiind încuiate, acolo unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă! Şi, zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii văzându-L pe Domnul. Atunci Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi, spunând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi. Însă Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci i-au spus lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Şi, după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma era împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijlocul lor şi a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios! A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! Iisus a făcut înaintea ucenicilor Săi şi alte minuni, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, viaţă să aveţi în numele Lui.” (Duminica a doua după Paşti  - a Sfântului Apostol Toma -  Ioan 20, 19-31)

Expresia „Toma necredinciosul”

Expresia „Toma necredinciosul” este cu siguranţă una dintre cele mai cunoscute, dar în acelaşi timp şi una dintre cele mai false. Mult timp am crezut că a fi un Toma înseamnă a pune totul sub întrebare, a cere permanent dovezi palpabile, a fi un empirist în orice domeniu, chiar şi în cel spiritual. Cineva ca Toma pare mai degrabă a fi un antimetafizic care îşi doreşte un Dumnezeu pipăibil, în sensul arghezian, pentru ca abia apoi să poată să strige „este”. Cu alte cuvinte, acest misionar nu poate convinge pe alţii decât după ce el este convins că Dumnezeu este „unu plus unu egal doi”, adică un Dumnezeu raţional. Deci nu trei, şi nici unu, adică Dumnezeu nu este taină sau mister, ci o matematică precisă.

Şi totuşi, crezul meu de odinioară mi s-a părut atât de fals în timp, încât i-am cerut iertare lui Toma pentru acuza adusă lui în minte cum că ar fi fost necredincios. Crezusem mult timp că avem nevoie de o credinţă logică şi matematică. Căzusem în capcana celor care mă întrebau permanent despre argumentele raţionale ale existenţei lui Dumnezeu. Pe vremea când eram la seminar le învăţasem pe de rost, convins că dacă le voi spune celor care doreau astfel de argumente, îi voi convinge să creadă. Eram un copil, crezând la vremea aceea că pe Dumnezeu Îl pot băga în cadrele unei logici matematice şi Îl voi argumenta prin diferite forme de logică apologetică. Era prea puţin. Mi-am dat seama în timp căci nimeni nu s-a lăsat convins de argumentele mele raţionale învăţate pe de rost în seminar şi care, deşi plauzibile, nu reuşeau să mişte inima şi mintea omului, oricât de logice erau. Nimeni nu avea nevoie de logica mea pentru argumentarea lui Dumnezeu. Dumnezeu este meta-matematic şi meta-logic, iar inima noastră ştie asta.

Şocul unei despărţiri neaşteptate

Nici Toma nu Îl căuta pe Dumnezeu în mod empiric, ci dimpotrivă, strigătul lui era după Dumnezeul inimii lui, căci îi ardea inima când îi vorbea Hristos pe toate cărările Ţării Sfinte, din Galileea până în Iudeea, de la Marea Tiberiadei şi până la Ierusalim. Toma avea o credinţă profundă, mult mai sensibilă decât a celorlalţi ucenici. El era un exaltat al credinţei, unul care dorea să moară pentru iubirea lui Dumnezeu. În momentul în care Mântuitorul spune că „Lazăr, prietenul nostru, a murit”, doar vocea lui Toma se aude ca un plâns: „Să mergem şi să murim şi noi cu el”. Dacă pe Toma l-a afectat atât de mult moartea prietenului lui Iisus, cu atât mai mult îl afectase moartea lui Hristos. Toma înnebunise de durere. Trei zile în care nu mai auzise vocea Lui, după trei ani în care Îi sorbise cuvintele în fiecare zi şi Îl privea cu atâta dragoste. Auzindu-I cuvintele, el zilnic ar fi putut spune: „Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om” (Ioan 7, 46). Trei ani în care tot ceea ce spusese Hristos fusese întipărit în inima lui. Toată învăţătura Lui trecuse prin filtru inimii lui Toma. Cuvintele şi credinţa lui Hristos erau în fiinţa lui Toma, care devenea încet-încet unul dintre cei mai profunzi ucenici. Era multă durere în el şi nu avea cui să îi spună tensiunea din inima lui. Privea năuc şi nu reuşea să îşi găsească un sens de a mai continua să trăiască. Viaţa fără Hristos nu mai era o viaţă, ci doar o târâire biologică spre moarte.

Acesta era Toma în momentul în care apăreau vocile Învierii. Erau voci sporadice şi neconcise că El a înviat, că mormântul este gol. Durerea din Toma devenise atât de mare fiindcă nu mai ştia ce să creadă. Totul i se părea o glumă maliţioasă, care îşi bătea joc de el în depresia în care căzuse. Cel pe care el Îl considera a fi totul pentru el acum nu mai era. În Toma striga durerea. Ea căuta certitudinea, realitatea că El a înviat şi că nu este doar o răutate, ultima din partea fariseilor şi a celor care au ironizat permanent timp de trei ani şi jumătate toată misiunea lui Hristos... Obosise de atâta strigăt şi căutare. Dorea să nu mai fie amăgit.

Toma nu este deci un necredincios. Este poate cel mai credincios şi mai profund ucenic. Eu aşa îl simt. Şi ştiţi de ce? Pentru că Toma, după ce se convinge că Hristos a înviat, îşi alege cea mai grea arie de misiune dintre toţi Apostolii. Fiecare dintre ceilalţi şi-a ales zone unde se putea descurca, adică unde se vorbeau limbi de circulaţie, elina sau aramaica sau latina, cunoscute de ei sau de ucenicii lor. Erau spaţii unde existau comunităţi de evrei, căci practica kerigmei apostolice, a predicii lor, era aceeaşi: când intrau într-o cetate, Apostolii mergeau la ai lor (la evrei, în sinagogă) să propovăduiască, şi de aici îşi făceau primii ucenici. Toma mergea acolo unde nu cunoştea nimic: nici limbă şi nici oameni. El mergea, trecând prin arii de populaţie destul de ostile: medo-perşii şi inzii, care nu erau deloc familiarizaţi cu credinţa monoteistă a evreilor şi cu aşteptarea lor mesianică. Lungul drum al misiunii a însemnat pentru Toma să vorbească permanent pe o cale de circa 7.000 de kilometri, de la Ierusalim spre Bagdad, apoi părţile Iranului de astăzi, ale Afganistanului, Pakistanului şi ale Indiei de astăzi, la Kerala. Un drum cât o lume de lung, în care Necredinciosul Toma a vorbit, a fost bătut, a fost flămând, a trăit fără să fie iubit sau înţeles de ceilalţi. Toma a fost singur, fără să le cunoască limba şi traiul, nici măcar elementele lor religioase. Toma în credinţa lui profundă era doar cu Dumnezeu, cu Hristos pe drumul misiunii. Şapte mii de kilometri. Pe jos. Prin nisipurile arzătoare ale deşerturilor iraniene şi afgane, trecând peste marile râuri (Tigru, Eufrat, Indus), neştiind limba şi însoţit poate doar de toiagul său de apostol. Era acolo vreo îndoială în misiunea lui? Nu. Trebuia să ai cea mai mare credinţă, o nebunie de credinţă, ca să porneşti pe jos 7.000 de kilometri, vorbindu-le oamenilor şi rugându-te pentru ei, aşa încât oamenii să te înţeleagă şi să îşi dorească Botezul creştin.

Apoi mai era un lucru foarte greu de învins: politeismele acelor popoare. Pe de o parte trebuia să le cunoşti limba şi gândirea, apoi erau filosofii religioase foarte convingătoare care îi atrăgeau pe oameni. Filosofiile upanishadice din India erau fantastice. Vorbeau despre om ca despre un sine care trebuie să se unească cu substanţa panteistă. Iar starea aceasta o dobândea omul singur, prin concentrare. Cu alte cuvinte, fiecare putea să se mântuiască singur. Apoi era şi confortul reîncarnării. Deci era convenabil pentru cel care nu se salva din această viaţă. Or, acestor filosofii religioase, care deveniseră teologiile Indiei, Toma trebuia să le demonstreze că viaţa este doar una singură şi că Hristos este învierea noastră. Grea misiune. Ea nu se putea realiza decât dacă aveai o credinţă imensă. O încredere totală în Hristos.

Şi atunci îmi pun întrebarea: era oare Toma un necredincios? Nu. Era poate cel mai credincios Apostol, cel mai încrezător în Dumnezeu. Era răpus însă de durere atunci când dorea să pună mâna pe rana coastei şi a palmelor lui Hristos. Era durerea căutării şi dorul după Dumnezeu. Îmi doresc să am şi eu 'necredinţa” lui Toma, acea încredere totală în Dumnezeu, şi să pot călători o lume întreagă ca să conving prin viaţa mea că Dumnezeu este Hristos. Limba predicii lui Toma a fost viaţa lui. El nu a învăţat alte limbi. Duhul Sfânt îi dădea limba prin care să se facă înţeles, însă exemplul lui era viaţa sa. Credinţa lui se vedea pe chipul lui. Era ceea ce îi atrăgea pe hinduşi, pe chinezi (şi ei pretind că Toma a fost pe la ei), pe perşi şi pe babilonieni.

Toma, paradigma mărturisitorului de astăzi

Acesta este Toma. Din păcate, nu mai avem Apostoli ca Toma. Pentru că Toma este de fapt „o conştiinţă”. Pentru a face misiunea lui Toma, de care lumea are atâta nevoie, se cer în primul rând credinţa şi conştiinţa lui. Nu poţi vorbi lumii fără credinţă şi conştiinţă. Şi totuşi, astăzi mai mult decât oricând, lumea are nevoie de Toma. Pentru că ea nu mai are nimic de-a face cu Hristos şi cu tradiţia creştină. Pentru a putea readuce lumea la conştiinţa creştină, avem nevoie de Apostoli ca Toma, cu râvna şi nebunia credinţei lui. Avem nevoie de nebuni pentru Hristos, care prin viaţa lor să scandalizeze indi­ferenţa lumii. Să o readucă la credinţă.

Cu părere de rău, simt că suntem mulţi vorbitori despre Hristos, dar prea puţini nebuni misionari în credinţă ca Toma. Nebunia lui Toma nu este însă una patologică, ci o simt ca pe o încredere totală în Dumnezeu, care merge până la capăt. Este încrederea omului care îşi trăieşte credinţa, nu doar o afirmă. Lumea nu mai are răbdare cu teoriile noastre despre Dumnezeu. Lumea este cu adevărat empirică. Vrea să Îl pipăie pe Dumnezeu şi face aceasta prin vederea propriei noastre vieţi creştine. Deci, cum Îl oferim spre pipăire pe Dumnezeu? Prin propria noastră viaţă: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16).

Vieţuirea creştinească, mărturisire cu nemincinoasă putere

Dumnezeu poate deveni vizibil prin modelele sfinţeniei noastre. Dincolo de cuvinte stă viaţa fiecăruia dintre noi. Nu se cer neapărat cunoştinţe teologice savante din partea noastră pentru a-L mărturisi pe Dumnezeu. Şi apoi, lumea nu mai simte gustul savantlâcurilor noastre teologice. Ea are nevoie de palparea vieţii adevărate. Este singura noastră modalitate de a-L mărturisi pe Dumnezeu. Avem însă nevoie şi de viaţă sfântă, şi de nebunia lui Toma pentru a ieşi în faţa lumii secularizate şi indiferente, pentru a-L arăta pe Dumnezeu prin viaţa noastră. Fiecare trebuie să aibă acea „încredere nebunească” a lui Toma, şi, de acolo de unde este, să Îl mărturisească pe Hristos tocmai pentru a arăta că nu sunt puţini creştinii profunzi care nu mai vor să tacă. Dacă vom tăcea, pietrele vor striga. Nu cumva să strige şi împotriva noastră, acuzându-ne că am tăcut.

Consider că acolo unde ne ducem viaţa, unde ne câştigăm pâinea, unde ne purtăm necazurile şi ne veselesc bucuriile, trebuie să Îl prezentăm pe Hristos prin modul nostru de a trăi. Lumea s-a umplut prea mult de rău. Prea ne îndreptăm spre o Sodoma în care se crede că nu a mai rămas nici un drept. Dumnezeu salvează lumea dacă drepţii se unesc şi se afirmă în credinţa lor. De fapt, cred că asta vrea El. Să ne vadă uniţi şi hotărâţi ca Toma pentru a salva umanitatea şi creaţia, pentru a o transforma în „cer nou şi pământ nou”. Parcă suntem prea speriaţi de această lume neo­marxistă sau umanist-atee atât de guralivă. Prea am dat în spate şi am luat poziţia ghiocelului smerit şi tăcut. Una este smerenia şi alta este tăcerea de teamă. Mucenicii au fost smeriţi, dar nu au tăcut când trebuia să Îl mărturisească pe Hristos. Toma a fost smerit şi plin de durere, dar a ajuns la capătul lumii pentru El. Nu ni se cere să mergem până la capătul lumii pentru Hristos, ci până la capătul unde lucrăm sau învăţăm, până la capătul unde este familia noastră, până la capătul unde se află viaţa noastră, şi de acolo să le vorbim prin viaţa şi credinţa noastră, prin conştiinţa noastră, despre frumuseţea divină trăită. Aceasta este predica vieţii noastre şi prin aceasta îl imităm pe Toma. Mergem şi noi până la capătul propriei noastre existenţe, pentru a-L trăi şi mărturisi pe Dumnezeu.