ÎPS Pimen: „Trăim bucuria Învierii în măsura în care ne-am străduit duhovniceşte în perioada sfântului şi marelui post”

Iubiţi credincioşi,

Prăznuim biruinţa vieţii asupra morţii prin moartea şi învierea cu trupul a Domnului nostru Iisus Hristos.

Moartea cu trupul a omului, creat de Dumnezeu, a fost urmare a păcatului neascultării strămoşilor neamului omenesc, Adam şi Eva, de porunca lui Dumnezeu şi anume de nu a mânca din pomul oprit. Pentru ca răutatea săvârşită de om, de omul neascultător faţă de poruncile lui Dumnezeu, să nu fie fără un sfârşit, Dumnezeu a rânduit moartea cu trupul. Însă, din nemărginita iubire faţă de om, Dumnezeu a dăruit omului învierea cu trupul la sfârşitul veacurilor, iar pentru învierea din moartea sufletului, datorată păcatului – plata păcatului fiind moartea (Romani 6, 23) – a dăruit iertarea păcatului în Sfânta Taină a Pocăinţei, a Spovedaniei.

„Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu” (Iezechiel 33, 11). Dumnezeu a rânduit pocăinţă până în clipa morţii; de aceea psalmistul se roagă lui Dumnezeu: „Să nu-i omori pe ei, ca nu cumva să uite legea Ta” (Psalmul 58, 12). Deci Dumnezeu nu ne lasă să murim în faptele rele, atât de mare este iubirea, răbdarea, aşteptarea lui Dumnezeu ca să ne întoarcem de la calea cea rea a păcatului.

Învierea Domnului a urmat după moartea Sa pe Cruce, cea mai cumplită moarte; bucuria Învierii a fost precedată de chinurile, durerile pe Cruce. Crucea din unealtă de tortură, a devenit altarul pe care S-a jertfit Mântuitorul pentru noi oamenii, pentru mântuirea noastră. Crucea, în înţelesul durerilor trupeşti şi sufleteşti datorate păcatelor noastre sau nevoinţelor duhovniceşti pentru împlinirea voii lui Dumnezeu, face parte din trăirea noastră de creştini „Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El” (Filipeni 1, 29). „M-am răstignit împreună cu Hristos, şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2,20). „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Necazurile trebuie să le primim şi să le trăim cu bucurie, socotindu-le, cum spun Sfinţii Părinţi purtători de Dumnezeu, certări ale lui Dumnezeu pentru păcatele noastre sau cercetări pentru întărirea în credinţă şi bună sporire duhovnicească. De aceea spune Sfânta Scriptură: „ochii Domnului sunt peste cei drepţi şi urechile Lui spre rugăciunile lor … de veţi pătimi pentru dreptate fericiţi veţi fi … pe Domnul, pe Hristos, să-L sfinţiţi în inimile voastre şi să fiţi gata totdeauna să răspundeţi oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră” (I Petru 3, 14-15).

Trăim bucuria Învierii în măsura în care ne-am străduit duhovniceşte în perioada sfântului şi marelui post; în măsura în care ne-am spovedit cu căinţă adâncă şi cu credinţa că Dumnezeu ne iartă de păcatele săvârşite cu voia sau fără voia noastră.

Dreptmăritori creştini,

Trăim bucuria Învierii în sânul propriu zis al familiei şi în sânul familiei mari, obştea parohiei. În sânul familiei sunt prezenţi duhovniceşte şi cei plecaţi în afara ţării pentru a câştiga, prin muncă, pâinea cea de toate zilele. Trăim bucuria, nu în ultimul rând, şi cu cei plecaţi la Domnul, părinţii, fiii, fraţi, surori, moşii şi strămoşii; trăim această bucurie îndeosebi cei ce în noaptea Învierii mergem la mormintele lor, aprindem lumânări şi mai ales servim din pască, ciocnim ouă roşii pomenindu-le numele şi faptele lor, cuvintele şi învăţăturile lor prin care ne-au educat în păstrarea şi trăirea credinţei noastre strămoşeşti. Toate acestea se menţin şi se trăiesc în modul cel mai adânc sufleteşte în satele noastre, care prin frumuseţile naturii şi prin rânduielile mai sus amintite, în sezonul de primăvară devin în noaptea de Paşti mici colţuri de rai. Această încărcătură sufletească o susţin permanent biserica - locaşul de închinare, cimitirul, şcoala şi nu în ultimul rând instituţia primăriei, fiecare cu un rol, cu o lucrare educativă deosebită, veghind la păstrarea ordinii sociale, promovând dragostea de muncă, dragostea de neam şi ţară, toate temeluite pe legile lui Dumnezeu, propovăduite de Biserică.

Pentru rostul, lucrarea pe care le au primarul şi învăţătorul, pentru importanţa şi frumuseţea colţului de rai – satul, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a luat iniţiativa ca să le închine anul în curs, ca un act de recunoştinţă şi de subliniere a importanţei satului în viaţa poporului nostru, a ţării noastre.

În timpul regimului comunist, satul era pe punctul de a dispare sub motivaţia că în felul acesta se câştigă mai mult teren pentru agricultură prin demolarea locuinţelor şi a curţilor gospodăriei. Era o faptă criminală distrugerea, dispariţia celulei de bază a societăţii noastre româneşti.

În zilele noastre, satul este din nou ameninţat cu dispariţia prin plecarea oamenilor în alte ţări pentru a câştiga mai lesne o bucată de pâine şi un ban pentru cei rămaşi acasă. Consecinţa acestei situaţii este distrugerea familiei şi pustiirea, dispariţia satului. În timpul regimului comunist s-a luat pământul ţăranului, dar ţăranul a rămas mai departe în sat. În vremurile de acum, trăind în comunitatea europeană, pământurile muncite de ţărani au fost date în mâinile, în proprietatea străinilor iar mica producţie a ţăranului nu are loc pe piaţă datorită produselor venite din afara ţării, produsele acestea fiind chimizate până la gradul de otrăvire, care, consumate, aduc îmbolnăviri şi chiar scurtarea vieţii.

Aşa cum Dumnezeu a orânduit lucrurile privind satul şi viaţa ţăranului aşa nădăjduim că ne va veni în ajutor pentru salvarea satului şi a familiei, a vieţii celor care populează satul şi nu numai. Dumnezeu lucrează prin oamenii Săi, care-L iubesc iubind pe semenii lor din care fac parte şi ţăranii care umplu bisericile, la Paşti şi hramuri şi nu numai, mulţumind lui Dumnezeu, purtând crucea lipsurilor şi nedreptăţilor şi mai ales dispreţul celor care L-au părăsit pe Dumnezeu îmbogăţindu-se pe căi necinstite.

Oamenii satelor, şi nu numai, trăiesc această stare cu durere, dar şi cu bucurie, având în minte şi în inimă, ca buni creştini şi români, cuvintele Sfântului Apostol Pavel amintite în acest cuvânt pastoral  „Vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El” (Filipeni 1, 29). Cunoaştem cu toţii câtă lepădare de Dumnezeu este promovată astăzi sub masca unei libertăţi fără margini sub titlul „drepturile omului”. Astăzi trăim ca într-un „turn babel”, turn care se va sfârşi ca şi cel menţionat în cartea Vechiului Testament.

Iubiţi credincioşi,

Bucuria sărbătorii Învierii Domnului copleşeşte necazurile vieţii noastre pământeşti. În noaptea de Paşti „toate s-au luminat şi cerul şi pământul şi cele dedesubt” cum glăsuieşte una din cântările slujbei. La sărbătoarea Învierii toţi ne bucurăm, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur atât „cei care au postit cât şi cei care nu au postit”. Rânduiala, obiceiul aducerii la biserică a coşului cu ouă, pască şi preparate din carne este – spus cu un cuvânt modern –  „monopolul satului”, obicei păstrat din generaţie în generaţie. Frumuseţea coşului împodobit cu ştergarul nostru românesc cusut de gospodinele satului, din care nu lipsesc ouăle încondeiate face parte din buchetul frumuseţii duhovniceşti a sărbătorii Învierii Domnului.

Purtând în suflet aceste frumuseţi duhovniceşti, să prăznuim Sfintele Paşti în pace şi linişte sufletească, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru toată purtarea Lui de grijă faţă de noi.

Hristos a înviat!

Al vostru către Domnul rugător şi de tot binele voitor,

† PIMEN, ARHIEPISCOP AL SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR