Tu eşti noi toţi

Orice neam lăsat de Dumnezeu în istoria acestei lumi are conducători şi supuşi. Aşa a fost de când lumea şi pământul. Dar de la iubirea faţă de neamul şi ţara lui nu este nimeni exceptat, nici vlădica, nici opinca. Atunci când conducătorii îşi iubesc cu adevărat ţara, cei aflaţi sub ei o simt. Nu e nevoie ca primii să declare public acest lucru. Pilda de astăzi ne spune lecţia pe care trebuie s-o înveţe toţi cei care doresc să conducă pe alţii. Ea s-ar rezuma astfel: Nu trebuie să te osteneşti doar pentru a câştiga nişte alegeri, pentru a fi la putere, ci odată ce ai primit prin vot acea putere, s-o pui în slujba poporului tău.

Înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, în Italia, zona aflată la jumătatea distanţei dintre Roma şi Napoli reprezenta o mlaştină imensă numită Agro Pontino. Pe această întindere de pământ permanent aflată sub apă, situată pe ţărmul Mării Tireniene, între capitala Italiei şi Terracina, au dorit s-o sece mai întâi cezarii romani, după ei papii şi după papi, însuşi Napoleon, împărat al Italiei la începutul secolului al XIX-lea. În decurs de 2.000 de ani, nici una din aceste puteri ale lumii nu a izbutit acest fapt.

Dar cel care conducea Italia pe atunci a secat această mlaştină într-un singur an. Pe locul unde mătasea broaştei acoperea hectare de mlaştini se întinde până azi o câmpie roditoare, înflorită de superbe sate şi oraşe, unde zeci de mii de familii, cândva muritoare de foame, şi-au regăsit pacea şi fericirea în legământul înnoit cu pământul dătător de belşug.

În fiecare an, stăpânul Romei, la vremea secerişului, se ducea în Agro Pontino, unde lucra ţărăneşte o zi întreagă. El era cel care secera întâi snopii, el era cel care îi aducea şi îi pregătea pentru a intra în maşina de treierat. Privindu-l cu mânecile suflecate până la coate, ca un simplu lucrător, cu fruntea asudată de muncă, un bătrân ţăran italian, de uimire, a strigat: „Tu sei noi tutti!”, adică „tu eşti noi toţi!”, tu eşti poporul italian, tu eşti neamul nostru întreg. Ce poate fi mai frumos, ce semn de admiraţie şi simpatie poate fi mai autentic decât această recunoaştere neforţată, neplătită, venită din inima celui care a simţit dragostea conducătorului pentru ţară şi oamenii ei?

(Augustin Păunoiu, Ziarul Lumina)