Vremea pocăinţei

Totdeauna m-a uimit biserica plină de oameni din serile în care se cântă Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul. M-am întrebat, deseori, ce-i atrage pe toţi acei oameni de cele mai diverse condiţii şi stări sufleteşti să vină în serile canonului? De altfel, o slujbă destul de lungă şi de complex alcătuită. Cu siguranţă, mi-am zis, frumuseţea versurilor şi a cântărilor e cea care-i mişcă atât de profund pe credincioşi. Dar, totuşi, am simţit că mai era ceva ce nu-mi puteam explica pe deplin; poate, sfinţenia noimelor cuprinse în texte, care mi-au rămas totdeauna inteligibile doar la suprafaţă? Însă, am avut de curând ocazia să citesc un studiu mai vechi despre Triod, al unui anume arhimandrit Calist,de unde am aflat câteva lucruri ce mi-au explicat ceva mai bine atracţia irezistibilă a Canonului Mare. Arhimandritul despre care vorbim face o afirmaţie extrem de interesantă: „Anumite semne ne arată că acest canon a fost scris de către Sfântul Andrei în ultimii ani ai vieţii sale, avându-se în vedere doar pe sine”. Adică, afirmă că Sfântul Andrei Criteanul a compus acest canon la vârsta bătrâneţii, într-o vreme în care şi-a simţit moartea foarte aproape. Dar nu moartea propriu-zisă îl înfricoşa pe bătrânul imnograf, ci Judecata şi întâlnirea cu Hristos şi de aici plângea pentru răspunsul ce avea să-l dea în faţa Lui. Există chiar şi între troparele Canonului astfel de indicii:

„Pe mine cel lepădat înaintea uşilor Tale, Mântuitorule, măcar la bătrâneţe nu mă lăsa în iad, deşert, ci, mai înainte de sfârşit, ca un iubitor de oameni, dă-mi iertare greşalelor” (cântarea I, troparul 13). Şi: „Din tinereţe, Mântuitorule, poruncile Tale le-am lepădat, şi mi-am trecut toata viaţa cu pofte, neîngrijindu-mă şi lenevindu-mă; pentru aceasta strig Ţie, Mântuitorule: măcar la sfârşit mântuieşte-mă” (cântarea I, troparul 20).

Prin urmare, se poate spune că acest mare poem de pocăinţă nu a fost scris cu scopul iniţial de a intra în schema Triodului. Acest Canon nu este o creaţie poetică şi muzicală alcătuită cu scopul de a umple un gol în spaţiul slujbelor bisericeşti, nu este o slujbă scrisă pentru alţii, ci este plângerea şi rugăciunea de iertare a sufletului sfântului autor. Marele Canon de umilinţă nu a fost niciodată limitat de către scriitorul său nici pentru Postul Mare, nici pentru vreo altă perioadă sau sărbătoare. În orice moment, omul se poate regăsi în cuvintele şi în trăirile acestui poem, întrucât, afirmă acelaşi arhimandrit: „Canonul Mare este pur şi simplu biografia celui ce se pocăieşte”. Iar acest lucru se poate vedea şi din deasa folosire a persoanei întâi: „am greşit”, „am păcătuit”, „nu am adus Ţie fapte dumnezeieşti” etc. De asemenea, este folosită persoana a doua în dialogul autorului cu propriul său suflet: „Vino, ticăloase suflete, împreună cu trupul tău, de te mărturiseşte la Ziditorul tuturor” sau „Vai, ticăloase suflete! Pentru ce te-ai asemănat Evei celei dintâi?”

Deşi ar putea să pară unora de neacceptat, gândul şi simţirea Sfântului Andrei sunt acelea ale unei necontenite pocăinţe, chiar ale unui necurmat plâns pentru a-L face milostiv pe Dreptul Judecător şi de a-i ierta păcatele săvârşite în timpul vieţii. Există, însă, anumite opinii potrivit cărora vremea pocăinţei poate fi redusă doar la Postul Mare, iar în rest lucrurile pot fi mai laxe, chiar până la o uitare totală de a fi cu luare aminte la noi înşine şi de a ne pregăti sufleteşte pentru înfricoşata întâlnire cu Hristos. Însă nici un Sfânt Părinte nu învaţă un astfel de lucru, ci toţi învaţă să ne trăim cu trezvie şi cu pocăinţă toate zilele vieţii noastre pământeşti. Aşa grăieşte şi Sfântul Simeon Noul Teolog, la puţină vreme după Sfântul Andrei Criteanul:

„Într-adevăr, înlătură lacrimile şi ai înlăturat dintr-odată şi cu­ră­ţia, iar fără de aceasta nimeni nu se mântuieşte, nimeni nu este fericit de Domnul, nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Cateheza 29).

Este adevărat că Postul Mare, cu toată atmosfera sa de umi­linţă, ajută foarte mult la dobândirea adevăratei şi statornicei pocăinţe pe care o descrie Canonul cel Mare. La fel de adevărat este că în so­cietatea contemporană există foarte multe lucruri care te îndepărtează de pocăinţă; de fapt toată atmosfera lumii de astăzi este aproape incompatibilă cu starea de pocăinţă, spre care sunt che­maţi oamenii, încă de la primele cuvinte ale Evangheliei. Însă, se pare că în cel ce s-a născut plânsul pocăinţei, aşa cum îl vedem la Sfântul Andrei Criteanul, modernitatea cu toate plăcerile şi ten­taţiile ei viclene nu mai are ­aceea­şi putere. Dovadă bisericile neîncăpătoare din zilele Canonului Mare.

(Ziarul Lumina)