Cei din urmă vor fi cei dintâi

„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Cât de greu este celor ce se încred în bogății să intre în Împărăția lui Dumnezeu! Mai lesne este cămilei să treacă prin urechile acului decât bogatului să intre în Împărăția lui Dumnezeu. Iar ei, mai mult uimindu-se, ziceau unii către alții: Și cine poate să se mântuiască? Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni lucrul acesta este cu neputință, dar nu la Dumnezeu. Căci la Dumnezeu toate sunt cu putință. Și a început Petru a-I zice: Iată, noi am lăsat toate și Ți-am urmat. Iisus a răspuns: Adevărat grăiesc vouă: Nu este nimeni care și-a lăsat casă, sau frați, sau surori, sau mamă, sau tată, sau copii, sau țarine pentru Mine și pentru Evanghelie și să nu ia însutit acum, în vremea aceasta de prigoniri, case și frați și surori și mame și copii și țarine, iar în veacul ce va să vină – viața veșnică. Și mulți din cei dintâi vor fi pe urmă, iar cei din urmă vor fi cei întâi. Și erau pe drum, suindu-se la Ierusalim, iar Iisus mergea înaintea lor. Și ei erau uimiți și cei ce mergeau după El se temeau.” (Marcu 10, 24-3)

Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia XVI, 11-12, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 176

„Oamenii duhovnicești; trecând mai înainte prin încercări multe și înfricoșătoare și umplându-se după aceea de har și de bunuri (duhovnicești), nu se mai tem de cei ce vor să-i jefuiască, pentru că bogăția lor nu este puțină. Totuși au și ei o teamă. Nu ca aceia care se tem de duhurile cele viclene, ci o teamă legată de folosirea darurilor spirituale încredințate lor.
Un astfel de om se consideră pe sine mai prejos decât toți păcătoșii. Cu cât se adâncește el în cunoașterea lui Dumnezeu, pe atât se consideră pe sine un neștiutor și cu cât știe (mai mult despre El), pe atât crede că nu știe nimic. Această convingere, care devine în sufletul său ca și ceva firesc, i-o creează harul.”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XXV, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 326

„… și noi, cu cât ajungem mai virtuoși, cu atât să ne smerim mai mult pentru că și asta e mai cu seamă virtute. După cum, cu cât avem privirea mai pătrunzătoare, cu atât mai mult cunoaștem cât de mare este depărtarea dintre noi și cer, tot așa, cu cât ajungem mai virtuoși, cu atât mai mult învățăm să știm cât de mare este depărtarea dintre noi și Dumnezeu. Că nu e mică filozofia de a ne putea cunoaște propria noastră valoare. Și acela, mai cu seamă, se cunoaște pe sine, care socotește că nu e nimic. De aceea atât David cât și Avraam, când s-au urcat pe cea mai înaltă culme a virtuții, atunci, mai cu seamă, au fost smeriți. Avraam a spus că este pământ și cenușă(Facere 18, 27), iar David s-a numit vierme (Psalmi 21, 6); la fel și toți sfinții, tot așa se smeresc.”

(Ziarul Lumina)