Răul din inimă

Claritatea părinţilor duhovniceşti pe care îi găsim în Pateric se naşte din inima lor curăţită prin asceză. Nu este o expresie a înţelepciunii cărţilor, ci a reflecţiei îndelungi sub auspiciile harului. Pentru părinţii din deşert, Scriptura reprezintă o preocupare constantă. Chiar atunci când caută răspunsuri practice la problemele duhov­niceşti, întrebările ori soluţiile se nasc tot din lectura textului biblic, conjugată cu experienţa spirituală. Avva Pimen a fost întrebat: „Ce înseamnă să nu răsplăteşti răul cu rău?” Tema aceasta o găsim la Sfântul Apostol Pavel, care le spune tesalonicenilor: „Luaţi seama să nu răsplătească cineva cuiva răul cu rău, ci totdeauna să urmaţi cele bune unul faţă de altul şi faţă de toţi” (I Tes. 5, 15). Sfatul Apostolului este direct şi lipsit de orice explicaţii. Asceţii, care căutau să îl pună în practică pe cât se poate de bine, caută o tâlcuire a acestui cuvânt la avva Pimen. Acesta zice: „Patima aceasta are patru forme: prima de la inimă; a doua de la ochi; a treia de la limbă; a patra, să nu faci rău pentru rău. Dacă poţi să-ţi cureţi inima, ea nu mai ajunge la ochi; dacă ajunge la ochi, ai grijă să nu vorbeşti; dacă vorbeşti, împiedică-te să faci rău pentru rău”.

Părinţii deşertului au înţeles locul central pe care îl are inima în viaţa duhovnicească. Ea este locul prin excelenţă al gestaţiei tuturor gândurilor şi stărilor, acolo se nasc virtuţile, dar se şi încuibează patimile. Toate luptele se petrec în inimă, etajul cel mai adânc al fiinţei. Ceea ce iese din inimă se descoperă în primul rând în privire şi la nivelul reacţiilor corporale, care sunt oglinda cea mai fidelă a mişcă­rilor sufleteşti. Dacă inima nu a fost curăţită, atunci este teribil de greu să fie blocate manifestările ei la nivel fizic. De altfel şi reciproca este valabilă: curăţia inimii străluceşte irezistibil în ochii şi pe feţele sfin­ţilor. Răul din inimă urcă apoi la limbă, zice avva Pimen, căci „din prisosul inimii grăieşte gura” (Mt. 12, 35). Aici însă poate interveni cenzura. Dacă nu suntem mereu conşti­enţi de ceea exprimă chipurile noastre, putem să oprim limba de la a grăi răul. Iar după vorbă, urmează ultimul etaj, cel al faptei. E cea din urmă stavilă pe care ne-o putem pune. Tot acest mecanism se pune în mişcare de fiecare dată când ne confruntăm cu răul. Prima dată reverberează în inimă, care, ca un instrument fin, reacţionează imediat. Dacă inima este curată, va învinge răul, dacă nu, se va declanşa un întreg proces. Răul suscită răul, îl alimentează, se hrăneşte cu rău. Ca Hidra, răul devine mai puternic când ceea ce i se opune este tot rău. Ciclul poate fi întrerupt doar prin bunătate.

Acesta este sensul cuvintelor Sfântului Apostol Pavel: când răsplă­teşti răul cu rău, nu faci decât să îl aţâţi şi să îl întă­reşti, să îi dai consistenţă. Abia confruntat cu binele, răul se rare­fiază şi îşi pierde forţa, se disipează. Iar lupta aceasta trebuie dusă la toate nivelurile, pentru ca, în cele din urmă, să poată fi extirpat chiar din sălaşul său ultim: din inimă.

(Paul Siladi, Ziarul Lumina)