Nevoia de a face binele

Viaţa noastră de zi cu zi nu este deloc una lipsită de provocări şi de paradoxuri, dim­potrivă. Iar dintre toate acestea poate că cel mai evident şi mai spectaculos este paradoxul binelui. Şi aş dori să ne aplecăm un pic asupra lui, întrucât acest paradox este şi cel care ne atinge în modul cel mai profund sufletul, deoarece este indisolubil legat de persoana omului. Aceasta pentru că în cazul binelui nu putem vorbi despre om într-un mod teoretic sau abstract, ci exclusiv despre om în relaţie cu ceilalţi. Fie că primeşti o binefacere, fie că o faci tu, devine absolut necesar să te deschizi, să ieşi din tine însuţi şi să ai o relaţie de o anumită calitate cu ceilalţi.

Desigur că fiecare dintre noi, în periplul său cotidian, interac­ţionează cu o mulţime de oameni; cu unii tangenţial şi aproape impersonal, iar cu alţii constant şi profund, întrucât aceştia fac parte din însăşi ţesătura policromă a existenţei sale. Şi e impresionant că majoritatea acestor persoane sunt oameni buni sau cel puţin adepţi convinşi ai binelui! Cu toate acestea - nu mai este un secret pentru nimeni -, societatea, în ansamblul ei, este una coruptă, chiar din ce în ce mai coruptă şi, prin urmare, potrivnică binelui. Un nou paradox!

Sunt foarte mulţi oameni necă­jiţi şi nedreptăţiţi, iar în cele mai multe cazuri nu din vina lor. Sunt oameni care s-ar bucura enorm dacă li s-ar face o binefacere, cât de mică. Există, de asemenea, în societatea noastră şi mulţi bogaţi. Şi auzim, nu de puţine ori, remarca amară: „Dacă ar ajuta şi ei pe cei sărmani!”. Desigur că unii dintre ei ajută, dar cei mai mulţi, nu. Şi aceştia din urmă nu ajută pentru că nu cunosc ce-i binele şi nici puterea lui; nu ştiu, în principal, că: „Mai fericit este a da decât a lua” (Fapte 20, 35). Cei bogaţi au, desigur, instrumente îmbelşugate pentru a face bine, pentru a dărui, pentru a alina, pentru a-i susţine pe cei pe care viaţa aceasta i-a încercat mai mult şi, astfel, de a-şi face lor înşişi un bine nebănuit. Făcând bine altora, lor îşi fac bine mai întâi. Iar despre acest uimitor paradox nu vorbeşte doar înţelep­ciunea biblică. Mai nou, cercetările din domeniul neuro­ştiinţelor arată, prin analiza activităţii neuronale a persoanei care face un bine, că efectul pozitiv al faptei bune se răsfrânge mai întâi asupra celui care făptu­ieşte binele. Bucuria celui care face binele reprezintă, de asemenea, un element care se reflectă în toate laturile existenţei şi face să fie fericit cu adevărat, deoarece, în mod surprinzător, astfel el se va elibera de multe probleme şi de multe griji. În acest fel a face binele devine, în fapt, o extraordinară terapie pentru cel care-l face. Iată de ce avem nevoie toţi, ca în primul rând noi să facem binele!

Cu siguranţă că înmulţirea binefacerilor ar diminua tragismul acestei lumi şi ar aduce un plus de culoare şi bucurie acolo unde lipseşte mai mult. Dar cu toate acestea, vedem că cei mai mulţi dintre aceia care ar putea face mult bine ezită să-l facă. Ezităm cu toţii, de cele mai multe ori. De ce? Pentru că a face binele presupune, în principiu, să gândim binele, presupune ca mai întâi mintea omului să se fixeze în bine. Acesta este începutul vir­tuţii binelui şi reprezintă, probabil, gestul cel mai anevoios de împlinit. Potrivit Sfinţilor Pă­rinţi, nu poţi să faci binele câtă vreme mintea ta este alipită de lucrurile lumii, câtă vreme te în­deletniceşti în mod pătimaş cu ele. În mod iarăşi paradoxal, omul poate să dăruiască bogăţia acestei lumi doar când cugetă mai mult la lumea de dincolo. Cel puţin aşa ne lămureşte Sfântul Isaac Sirul: „Frica de Dumnezeu este începutul virtuţii. Iar despre ea se spune că este rodul credinţei şi se seamănă în inimă, când mintea se desparte de împrăştierea în lume, adunându-şi gândurile ce rătăcesc din pricina împrăş­tierii, în cugetarea la viitoarea reaşezare” (Cuvântul I).

Aşadar, reuşita lucrării binelui ţine de felul în care este orientată mintea omului. Binele, oricât de mic ar fi, se poate face doar prin ieşirea din împrăş­tierea generată de preocuparea cu lucrurile lumii sensibile şi mutarea atenţiei spre ceea ce se află dincolo de această lume extrem de schimbătoare, adică spre Făcătorul ei, care este totuna cu Binele. Astfel, când mintea ajunge să fie preocupată cu Binele, putem şi noi să săvârşim acele binefaceri de care, înainte de orice, noi înşine avem nevoie.

(Sursa: Ziarul Lumina)