ÎPS Pimen: „Biserica, maica spirituală a neamului românesc, a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului”

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi binecredincioşilor creştini

din de Dumnezeu păzita noastră Arhiepiscopie, har, milă şi pace de la Dumnezeu - Tatăl, iar de la Noi, arhierească binecuvântare.

Dreptmăritori creştini,

Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, la „plinirea vremii” (Galateni 4, 4) Se naşte cu trup pentru mântuirea noastră, cum mărturisim în Simbolul Credinţei. „Plinirea vremii” înseamnă timpul în care oamenii, înstrăinaţi fiind de Dumnezeu şi ducând o viaţă plină de păcate, o viaţă de frământări sufleteşti, nu mai puteau să o suporte, cum spune proorocul Isaia (63, 19).

În această stare sufletească, oamenii au dat ascultare cugetului, conştiinţei şi s-au smerit, dorind din adâncul sufletului lor să se întoarcă la Dumnezeu. Deci în această stare sufletească a oamenilor Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume, întrupându-Se din Sfânta Fecioară Maria, prin lucrarea Sfântului Duh.

Mântuitorul S-a născut într-o peşteră, un adăpost pentru animale, într-un locaş smerit, cel mai smerit; aceasta ca să ne dea nouă pildă de smerenie, începând încă din pruncie.

Mântuitorul ne-a învăţat cum să trăim: în dragoste creştinească şi iertare; ne-a învăţat nu numai prin cuvinte, ci şi prin faptele Sale, iertând pe cei păcătoşi şi iubindu-ne cu preţul vieţii Sale, răbdând pălmuirile, biciuirile şi durerea morţii prin răstignirea pe Cruce, cum spune Sfântul Apostol Pavel, „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, şi moarte de Cruce” (Filipeni 2, 8); prin Cruce Dumnezeu ne-a împăcat cu El (Efeseni 2, 16).

Mântuitorul ne-a învăţat cum să trăim viaţa noastră pământească prin cuvintele rostite pe Muntele Fericirilor; prin cuvintele despre felul cum vom fi judecaţi după ce trecem pragul acestei vieţi pământeşti, aşa cum citim în Sfânta Evanghelie din Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi, arătându-ne importanţa faptelor de milostenie faţă de cei aflaţi în diferite lipsuri şi necazuri, numindu-i pe cei neajutoraţi „fraţii Săi prea mici” (Matei 25, 40).

Mântuitorul ne-a învăţat în această Sfântă Evanghelie că viaţa noastră nu se sfârşeşte la marginea mormântului, ci ea, cu sufletul, îndată ce murim cu trupul, continuă în viaţa veşnică, iar la sfârşitul lumii, continuă şi cu trupul înviat. Dovada că vom învia cu trupul ne-a dat-o Mântuitorul prin însăşi Învierea Sa, nu numai prin învierea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain sau învierea lui Lazăr mort de patru zile.

Iubiţi credincioşi,

Naşterea Domnului este vestită, cum bine ştim, şi prin glasurile copiilor colindători. Cuvintele colindelor sunt luate din cele ale Evangheliei, exprimate într-o formă populară, pe înţelesul tuturor, şi al celor mici şi al celor mari, mai puţin cunoscători cu mintea ai limbajului învăţăturilor sfintelor dogme ale credinţei noastre ortodoxe, dar adânc trăitori cu inima în toată curăţia Duhului adevărului, a vieţii de sfinţenie.

Trăim într-o lume înclinată spre o viaţă secularizată, materialistă, călăuzită de cuvintele: „să bem şi să mâncăm, căci mâine vom muri” (I Corinteni 15, 32). Această stare de secularizare o vedem, din nefericire, inclusiv în zilele de sărbătoare a Naşterii Domnului, numită de popor şi Crăciunul.

Despre această stare, păcătoasă din punct de vedere creştin, Sfântul Apostol Pavel ne atrage atenţia, învăţându-ne: „Nu vă lăsaţi înşelaţi. Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune. Treziţi-vă cum se cuvine şi nu păcătuiţi. Căci unii nu au conştiinţă de Dumnezeu; o spun spre ruşinea voastră” (I Corinteni 15, 33-34).

Dreptmăritori creştini,

Sfântul Apostol Pavel spune că Dumnezeu ne-a unit cu El „prin Cruce”(Efeseni 2, 16).

Mântuitorul S-a rugat, în grădina Ghetsimani, nu numai pentru apostolii Săi, ci şi pentru cei care vor crede în El, prin cuvântul lor (al apostolilor, n.n.) „ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis”(Ioan 17, 20-21).

Acest mesaj, această dorinţă a Mântuitorului ca toţi cei ce cred în El să fie una, a fost şi pentru strămoşii noştri un ideal permanent, cum spune Mihai Eminescu, vizibil în „menţinerea unităţii reale a limbii strămoşeşti şi a Bisericii naţionale. Biserica, maica spirituală a neamului românesc, a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului. Ea, care domneşte puternic dincolo de graniţele noastre (…) e azilul de mântuire naţională acolo unde românul nu are stat (…). Biserica răsăriteană (ortodoxă n.n.) e naţională, nu numai că admite, comandă chiar ca serviciul (liturgic n.n.) să se facă în limba grăită de popor (…) fiecare are nevoie de un tezaur sufletesc, de un reazem moral într-o lume a mizeriei şi a durerii, şi acest tezaur îl păstrează limba sa proprie în cărţile bisericeşti şi mirene – cronicele.

În limba sa numai, i se lipesc de suflet perceptele bătrâneşti, istoria părinţilor săi, bucuriile şi durerile semenilor săi (…)”. Aceste cuvinte, aceste simţăminte Mihai Eminescu le datorează faptului că încă din copilărie a cercetat sfânta biserică, lăcaşul de închinare, în zilele de sărbătoare, bunicul său fiind cântăreţ bisericesc, şi, aşa cum ştim cu toţii, copiii crescuţi şi educaţi de bunici sunt cei mai realizaţi sufleteşte. Mihai Eminescu încă din copilărie a auzit şi a pus la inimă deopotrivă şi cântările bisericeşti, deci a pus la inimă şi cuvintele Mântuitorului, amintite mai la începutul acestor rânduri, ca toţi să fie una în Dumnezeu. De aici a înţeles el contribuţia Bisericii noastre strămoşeşti la păstrarea şi trăirea noastră în duhul unirii – al unităţii de credinţă şi de Neam.

Preafericitul Părintele nostru Patriarh Daniel a prezentat pe larg cele de mai sus în cuvintele sale pastorale, rostite în cursul acestui an al Centenarului unirii românilor într-un singur stat în graniţele sale fireşti – istorice.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Naşterii, Botezul Domnului şi Anului Nou, vă urez sănătate şi bună sporire în trăirea credinţei noastre strămoşeşti, în Duhul adevărului şi al unităţii de credinţă şi Neam.

Al vostru de tot binele voitor şi către Domnul pururea rugător,

† P I M E N ,

ARHIEPISCOP AL SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR