Rugăciunea Bisericii are puterea de a-i scoate din iad pe cei păcătoşi

Iubirea, element fundamental în relaţiile dintre creştini, ca mădulare ale Trupului tainic al lui Hristos, este aceea care restaurează prin har şi integrează în comuniune, prin Biserică, pe cei vii cu cei adormiţi. Ea menţine legătura vie între cele două lumi în care acţionează Biserica şi determină uneori schimbări radicale, orientând viaţa spre înţelegerea şi apropierea de semeni şi de cei trecuţi la cele veşnice.

Unitatea dintre cele două înfăţişări ale Bisericii, care exprimă de fapt acţiunea ei pe pământ şi în Cer, pune în evidenţă necesitatea continuării iubirii creştine şi dincolo de sfârşitul existenţei noastre terestre. Iubirea, după concepţia creştină, se extinde asupra tuturor, asupra celor din viaţă, dar şi asupra celor care au trecut la cele veşnice, fără nici o discriminare. Ea poate şi trebuie să se manifeste atât faţă de cei drepţi, cât şi faţă de cei păcătoşi. Trebuie să fim încredinţaţi că rugăciunea Bisericii este atât de puternică şi ascultată de Dumnezeu, încât are puterea de a salva sufletele din iad, ale celor care au plecat din viaţa aceasta nepregătiţi sufleteşte.

Rolul parastaselor şi al pomenirilor

După învăţătura noastră creştină, moartea fizică aduce imediat sufletul în faţa a două stări posibile, şi anume: o stare de fericire, Raiul, şi alta de suferinţă profundă, iadul. După faptele săvârşite în viaţa pământească, sufletul se poate învrednici fie de Rai, locul unde merg „fericiţii care mor în Domnul”, fie de iad, care mai este numit „gheena focului”. Pentru sufletele păcătoşilor care au mers în acest din urmă loc, Biserica, prin membrii ei, are datoria de a se ruga, pentru ca prin milostenie şi pomeniri Dumnezeu să le salveze sufletele din chinul veşnic. Acesta este rolul parastaselor şi al pomenirilor pe care cei de pe pământ le fac pentru cei adormiţi din neamul lor, pentru ca cei care se află într-o asemenea stare să se poată bucura de marea milostivire a lui Dumnezeu.

Prin această acţiune a noastră, a celor vii, care ne considerăm alături sufleteşte de cei adormiţi şi ne rugăm pentru sufletele lor ca şi pentru sufletele noastre, noi ne arătăm dragostea noastră faţă de ei, contribuind la mântuirea comună, cunoscut fiind faptul că mântuirea se poate dobândi mai uşor în comuniune cu toate mădularele Bisericii. Rugăciunile pentru cei adormiţi reflectează şi mai bine comuniunea sfinţilor, această legătură spirituală, prin mijlocirea Bisericii, între noi şi sfinţi, precum şi legătura noastră cu sufletele celor adormiţi.

Mântuitorul a ascultat şi a îndeplinit dorinţa celor care s-au rugat pentru cei morţi (exemplul învierii fiicei lui Iair şi învierea lui Lazăr), arătându-ne prin aceasta puterea Sa dumnezeiască şi îndemnându-ne să urmăm exemplul. Pentru cei care au trecut hotarul vieţii pământeşti, Sfântul Apostol Pavel recomandă „să facem rugăciuni şi mijlociri”. În Biserica primelor secole, în prima parte a perioadei patristice, s-au îndătinat rugăciunile pentru cei adormiţi ca o modalitate de exprimare a legăturii strânse între cei vii şi cei adormiţi. Creştinii au avut întotdeauna convingerea că Dumnezeu Cel Iubitor de oameni Se milostiveşte mai mult de om atunci când observă că el se roagă şi lucrează nu numai pentru mântuirea sufletului său, ci şi pentru mântuirea aproapelui.

Oportunitatea rugăciunilor pentru sufletele celor adormiţi, atât pentru cei drepţi, cât şi pentru cei păcătoşi, precum şi confirmarea că această practică a fost rânduită de Apostoli, sunt exprimate astfel de Sfântul Ioan Gură de Aur: „Cum şi în ce mod îi putem ajuta? Să ne rugăm pentru cei adormiţi, punând şi pe alţii să se roage şi dând săracilor milostenii pentru sufletele lor. Căci nu degeaba s-a rânduit de către Apostoli ca să se facă pomenirea la Sfintele şi înfricoşatele Taine pentru cei mutaţi de la noi; au ştiut ei că mult folos vor avea, mult ajutor vor căpăta. Pentru că atunci când întregul popor stă cu mâinile ridicate către Dumnezeu, când clerul întreg se roagă, când înfricoşata Taină stă de faţă, apoi cum să nu îmblânzim pe Dumnezeu rugându-L pentru ei?”.

Singur Dumnezeu cunoaşte şi faptele bune şi faptele rele, precum şi gândurile şi năzuinţele noastre

Acela care s-a mutat în viaţa veşnică fără să-şi curăţească păcatele prin pocăinţă şi fapte bune, ba chiar având păcate de moarte, este supus chinurilor în iad. Numai noi, cei vii, putem mijloci înaintea lui Dumnezeu ca să-i scoată de acolo şi să-i ducă în Rai, iar acest lucru se face mai cu seamă prin puterea jertfei nesângeroase de la Sfinta Liturghie şi prin faptele dragostei celor rămaşi pe pământ.

Răspunsul la întrebarea dacă trebuie să ne rugăm pentru sufletele celor adormiţi în păcate grave, care nu se pot ierta, socotim necesar să precizăm că acesta îl poate da numai Dumnezeu, întrucât numai El ştie păcatele noastre, ale tuturor. Episodul cu femeia condamnată de farisei şi căreia Mântuitorul i-a luat apărarea, precum şi al tâlharului de pe cruce, pocăit în ultimele clipe ale vieţii pământeşti, sunt grăitoare în această privinţă. 

Noi, oamenii, niciodată nu vom şti cine a decedat cu păcate care nu se pot ierta sau dacă pe aceştia Dumnezeu îi va scoate din iad, ci noi avem datoria de a ne ruga şi de a-i pomeni în jertfele şi milostenia noastră. Singur Dumnezeu cunoaşte şi faptele bune şi faptele rele, precum şi gândurile şi năzuinţele noastre, ale tuturor.

(Pr. Drd. Valeriu Drăguşin, Rugăciunile pentru cei adormiţi, în lumina Sfintei Scripturi, în Revista „Ortodoxia”, anul XXXVIII (1986), nr. 4, pp. 116-126)