Pilda samarineanului milostiv

„În vremea aceea a venit la Iisus un învăţător de lege, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Dar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea? Iar el, răspunzând, a zis: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi”. Atunci Iisus i-a zis: Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei fi viu. Dar el, voind să se îndreptăţească pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc, venind şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin; apoi, punându-l pe asinul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. Deci, care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a răspuns: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea.” (Duminica a 25-a după Rusalii, Luca 10, 25-37)

Urcuşul duhovnicesc

Scopul vieţuirii noastre pe pământ este dobândirea, prin faptele noastre cele bune, plăcute lui Dumnezeu, a vieţii celei veşnice. Citirea unor fragmente din Sfânta Scriptură în cadrul slujbelor bisericeşti şi, mai ales, în cadrul Sfintei Liturghii are menirea să ne descopere cum putem să atingem această ţintă. Pilda samarineanului milostiv, rânduită de Biserica noastră să fie rostită în Duminica a 25-a după Rusalii, înainte de începutul Postului Naşterii Domnului, ne învaţă că urcuşul nostru duhovnicesc, drumul nostru spre mântuire, este condiţionat de cultivarea şi manifestarea în viaţa noastră a iubirii creştine faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri.

Un învăţător de lege l-a întrebat pe Iisus ce ar trebui să facă pentru a dobândi viaţa de veci. Altă dată, Mântuitorul a răspuns El Însuşi tânărului bogat: „Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 19, 18-19), iar unui alt învăţător de lege i-a răspuns că cea mai mare poruncă din Lege este iubirea de Dumnezeu şi de aproapele (Matei 22, 36-40). De această dată, Hristos îl provoacă pe interlocutorul Său să-şi exprime părerea lui, ceea ce l-a determinat pe învăţătorul de lege să confirme ceea ce a spus şi Mântuitorul într-un alt context, că iubirea de Dumnezeu din „toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău”, adică iubirea de Dumnezeu sinceră, profundă, activă, completată cu iubirea necondi­ţionată de aproapele, „ca pe tine însuţi” (Luca 10, 26-28), conferă viaţa cea veşnică.

Aproapele, străinul sensibilizat de nevoile tale

Dar mai era ceva de clarificat, la cine se referea cuvântul „aproapele”? Făcea trimitere numai la familie, la membrii aceleiaşi comunităţi atunci iudaice, la vecinii de aceeaşi credinţă şi neam, la prieteni, la cei din aceeaşi categorie socială? În cazul acesta, de ce Mântuitorul a intrat în casa vameşului, a vindecat pe sluga sutaşului, dar şi pe cei zece leproşi, pe demonizatul din ţinutul Gherghesenilor şi pe mulţi alţi oropsiţi? Hristos îi răspunde prin cunoscuta pildă a samarineanului milostiv, omul care, deşi, ca toţi samarinenii, era urât de iudei, a fost singurul trecător sensibilizat de starea precară a celui căzut între tâlhari. Faţă de atitudinea preotului şi a levitului, reprezentanţii Legii celei vechi, care l-au văzut şi au trecut pe alături, adică au fost nepăsători şi neiubitori, samarineanul milostiv îi leagă rănile, „turnând pe ele untdelemn şi vin”, după care îl încredinţează unei case de oaspeţi, plătind ceea ce era necesar pentru îngrijirea lui. Ascultând această pildă, învăţătorul de lege recunoaşte în samarineanul milostiv pe aproapele adevărat al celui căzut între tâlhari şi primeşte, de această dată, cu smerenie îndemnul Mântuitorului: „Mergi şi fă şi tu asemenea”.

Acest îndemn ne este adresat şi nouă, celor care primim cuvântul lui Dumnezeu, revelat în Sfânta Scriptură, „să mergem”, adică să fim activi, să interacţionăm şi „să facem şi noi asemenea”, adică să ajutăm pe semenii noştri, să cercetăm pe bolnavi, să îmbrăcăm şi să hrănim pe cei săraci, ştiind foarte bine că milostenia ca expresie a iubirii creştine reprezintă criteriul fundamental pentru şederea de-a dreapta Fiului Omului, adică pentru moştenirea Îm­părăţiei cerurilor (Matei 25, 34).

Milostivirea, virtutea care ne aseamănă cu Dumnezeu

Sunt situaţii în care omul contemporan este concentrat mai mult să-şi asigure pentru el şi familia lui bunăstare materială, confort, recreere şi, din comoditate, uneori din egoism, văzând pe cale pe aproapele aflat în nevoi şi chiar în pericol, să-l neglijeze, trecând pe alături. Bineînţeles, el poate să-şi justifice oricând atitudinea sa, că este grăbit, că nu are cu ce ajuta, că a muncit cu sudoarea frunţii sale pentru bunurile pe care le are, că printr-un gest de ajutorare materială ar încuraja cerşetoria şi prin aceasta lenevia, că persoana în cauză nu ar merita bănuţul, pâinea sau medicamentul solicitat, că de ce să-l ajute el, să-l ajute Biserica (şi slavă Domnului că Biserica desfăşoară numeroase acte filantropice) sau centrele specializate de asistenţă socială, şi ne putem gândi şi la alte motivaţii.

Dumnezeu cunoaşte toate eforturile pe care le facem, de aceea, cu atât mai mare va fi şi plata pentru milostenia săvârşită, pentru că dăruind vom dobândi (după cuvântul inspirat al părintelui Nicolae Steinhardt), iar Domnul răsplăteşte însutit celui care oferă din iubire sinceră şi în mod necondiţionat; şi ce comoară poate fi mai mare şi mai importantă decât cea duhovnicească, acumulată „pentru cer”, spre mântuirea noastră (Matei 6, 19-21).

Părintele Teofil Părăian propune oricărui credincios, înainte de a trece nepăsător pe lângă un semen nevoiaş, să se întrebe ce ar putea el să facă, în mod concret, pentru acela: să vorbească puţin cu el, în semn de respect, să-i adreseze cuvinte de îmbărbătare, să-i ofere un bănuţ, o pâine, o haină, să-i caute un loc de muncă sau, după experienţa părintelui Arsenie Papacioc, să-i întindă „o mână caldă”, pentru a putea auzi un răspuns asemănător: „Aşa ceva nu mi-a dat nimeni”.

Pildă reprezentativă pentru Taina Sfântului Maslu

Din perspectivă simbolică, samarineanul milostiv îl reprezintă pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel Care S-a întrupat pentru a ridica omenirea din păcat, boală şi moarte. Omul căzut între tâlhari este omul îndepărtat de Dumnezeu din cauza păcatelor şi patimilor. Atitudinea preotului şi a levitului arată limitele legalismului veterotestamentar în vindecarea profundă a omului, ungerea rănilor cu untdelemn şi vin fac trimitere la Tainele de iniţiere ale Bisericii: Botezul, Mirungerea şi Euharistia, dar şi la Taina Sfântului Maslu, iar casa de oaspeţi simbolizează Biserica lui Hristos ca autentic spital duhovnicesc. Aşa ne putem explica de ce Pă­rinţii Bisericii noastre au integrat această pildă în rânduiala Tainei Sfântului Maslu, ca prima pericopă evanghelică din cele şapte.

Hristos Domnul a venit în lume ca să vindece pe cei bolnavi şi să mântuiască pe cei păcătoşi. El este Doctorul şi Tămăduitorul prin excelenţă al bolilor noastre sufleteşti şi trupeşti şi, din iubire neţărmurită faţă de noi, chiar dacă „am căzut între tâlhari”, coborând din Ierusalimul haric al lui Dumnezeu, El priveşte cu milă la fiecare dintre noi şi, dacă Îi acceptăm mâna întinsă mereu către noi, ne vindecă sufletele şi chiar trupurile, ne repune în urcuşul vieţii noastre duhovniceşti care duce la Raiul cel ceresc.

Aşadar, pilda samarineanului milostiv ne descoperă lucrarea milosteniei, dar şi taina vindecării, sub imboldul iubirii creştine de Dumnezeu şi de semeni. Suntem îndemnaţi să facem bine în jurul nostru, să ne rugăm unii pentru alţii, să ajutăm necondiţionat pe aproapele nostru, fiind încre­dinţaţi că „iubirea acoperă mulţi­me de păcate” (I Petru 4, 8), că faptele bune săvârşite în numele lui Hristos ne apropie de Împă­răţia Sa cea cerească, ne ajută să devenim prieteni şi „casnici ai lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 19) spre slava Lui şi spre a noastră mântuire. Amin!

(Pr. Lect. Dr. Ionuţ-Gabriel Nastasă, Ziarul Lumina)