Nepăsarea: pricina impasurilor

Cu siguranţă fiecare societate are lipsurile şi metehnele ei. Cred, însă, că una dintre cele mai mari probleme ale societăţii noastre este nepăsarea. Probabil că acest „dar” – vorba lui Ion Creangă – îl mai au şi alte popoare, însă durerea este că-l avem şi noi. Desigur că această dominantă a nepăsării caracterizează o societate – de cea românească e vorba aici – în care există şi o mulţime de oameni treji şi activi, capabili de lucruri remarcabile. Însă nu ştiu din pricina cărei cabale aceşti oameni nu reuşesc să convingă şi să creeze o direcţie culturală sau măcar un curent de dumerire în înţelegerea evenimentelor contemporane, cel puţin aşa cum reuşesc actorii politici, care azi sunt şi mâine dispar, să producă o anumită mobilizare, chiar şi pentru o singură zi. Aici ar fi totuşi o explicaţie, anume că relativa coagulare socială pe temeiuri politice se face printr-o propagandă sufocantă, şocuri şi interes, situaţie ce nu mai are deloc legătură cu libera alegere. Iar după aceste presiuni şi şocuri societatea revine la aceeaşi stare de nepăsare, desigur mai accentuată decât înainte, întrucât prin şocuri organismul social a fost mai mult slăbit, a fost mai mult desensibilizat.

Acum să nu ne închipuim că nepăsarea reprezintă numai un fenomen social sau psihologic. Ar fi prea simplistă o asemenea perspectivă asupra problemei noastre. Nepăsarea este în primul rând un fenomen duhovnicesc. Ce vrea să însemne un fenomen duhovnicesc? Anume faptul că dincolo de cugetarea şi de faptele noastre există o lume a duhurilor care are intenţia de a ne influenţa gândurile şi deciziile; apoi să determine faptele concrete pe care le vedem. Iar acestea sunt pe de-o parte duhurile viclene ce ne vor pieirea, iar pe de alta Duhul Sfânt care doreşte să alegem de bună voie viaţa adevărată, cu o perspectivă veşnică. Şi spre care din aceste două părţi va înclina mintea noastră, de acolo îi va veni şi înrâurirea. Ori, nepăsarea cred că în nici un caz nu poate veni prin influenţa Duhului Sfânt!  

Aceste lucruri se întâmplă fie că admitem disputa duhurilor pentru sufletul omenesc, fie că o ignorăm, fie că o respingem făţiş. Ea există, iar în tradiţia Bisericii se cunoaşte dintru început acest lucru, aşa că Sfinţii Părinţi, prin scrierile lor, îi previn pe credincioşi să se aştepte la ispite şi, prin urmare, să se păzească şi să lucreze astfel încât să-şi pună în valoare la maximum calităţile cu care sunt înzestraţi.

„Nepăsarea noastră de a cunoaşte darurile lui Dumnezeu ne-a adus la trândăvie...”

În acest sens, Cuviosul Marcu Ascetul scrie următoarele: „Nepăsarea noastră de a cunoaşte darurile lui Dumnezeu ne-a adus la trândăvie, iar aceasta, la rândul ei, ne-a predat uitării (poruncilor dumnezeieşti), prin care a ajuns să ne stăpânească neştiinţa”.

Personal nu am întâlnit nicăieri o radiografie mai concisă şi mai lămurită a fenomenului de degradare a sufletului omului decât aceasta. Pentru cine are un pic de curiozitate poate descifra aici nu doar adâncimile unor subtilităţi ce ţin de viaţa duhovnicească, ci şi explicaţia decadenţei societăţii contemporane într-o înlănţuire de o logică evidentă.

Şi recentul referendum pentru căsătorie din patria noastră nu poate fi înţeles decât în acest registru. Adică, ar trebui să sesizăm că şi în acest caz s-a dat un război duhovnicesc nevăzut, aşa cum se întâmplă şi cu sufletul fiecărei persoane. Şi acum, când judecăm lucrurile la rece, e bine să ştim ce fel de duhuri au influenţat decizia societăţii noastre şi dacă e oportun să rămânem în continuare sub înrâurirea acestora. Aşadar, peisajul societăţii noastre ascunde în spate o lume duhovnicească în care Duhul Sfânt luminează doar acea parte a sufletelor care-L acceptă, iar în cealaltă parte rămâne întunericul, adică nepăsarea. Însă, dacă această nepăsare devine obişnuinţă, ne avertizează Părinţii Bisericii, şi ajunge să ne fie ca o a doua fire, atunci ne va conduce, cu siguranţă, spre cel mai mare impas: moartea. Care este trupească, dar şi duhovnicească.

În final ar mai fi de frământat o întrebare? Mai e posibilă o adresare şi un răspuns raţional din partea unei societăţi care a fost supusă unei serii de şocuri ce i-a zdruncinat conştiinţa de sine şi a predat-o captivităţii nepăsării? Probabil că la fel ca în cazul războiului duhovnicesc, izbăvirea acesteia nu mai poate veni de la conştiinţa omenească autonomă. Atunci când lucrurile nu mai au o soluţie omenească, înţelepciunea populară zice că „doar o minune ne mai poate salva”! Adică doar o intervenţie de Sus, prin urmare, harul Sfântului Duh Care să ne lumineze şi să ne redea statutul de făpturi raţionale.

(Ziarul Lumina)