Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
După tradiţia veche şi generală a Bisericii Ortodoxe, se face pomenirea morţilor prin slujbe cu rugăciuni la următoarele termene sau soroace: ziua a treia (care corespunde de obicei cu ziua înmormântării), ziua a noua şi ziua a patruzecea după moarte; la trei, la şase, la nouă, la doisprezece luni după moarte; apoi, în fiecare an în ziua morţii, până la împlinirea a şapte ani de la moarte. Toate soroacele de pomenire a morţilor încep a se calcula din momentul morţii şi nu de la înmormântare, căci din momentul morţii sufletul intră în grija lui Dumnezeu Care rânduieşte judecata particulară.
Se face pomenirea mortului la trei zile după moarte, în cinstea Sfintei Treimi, întru care ne mântuim şi în amintirea Învierii celei de-a treia zi a Domnului, Care S-a făcut începătură şi arvună a învierii celor adormiţi. La nouă zile se face pentru ca răposatul să se învrednicească de părtăşia cu cele nouă cete îngereşti sau cele nouă cete ale sfinţilor, şi în amintirea Ceasului al nouălea, când Domnul, înainte de a muri pe cruce, a făgăduit tâlharului Raiul, pe care ne rugăm să-l moştenească şi morţii noştri. La patruzeci de zile în amintirea Înălţării la cer a Domnului, care a avut loc la 40 de zile după Înviere, pentru ca tot aşa să se înalţe şi sufletul nostru la cer. La trei, şase şi nouă luni, în cinstea şi slava Sfintei Treimi. La un an, după pilda creştinilor din primele veacuri, care prăznuiau în fiecare an ziua morţii martirilor şi a sfinţilor, ca zi de naştere a lor pentru viaţa de dincolo, după cuvântul lui Solomon că „mai bună este ziua morţii decât a naşterii” (Ecclesiast 7, 1). Termenul de 7 ani când se face ultima pomenire anuală a mortului, e număr sfânt, amintind de cele şapte zile ale creaţiei.
În afară de această explicaţie teologică sau simbolică, s-au dat şi alte interpretări ale soroacelor pentru pomenirea morţilor până la 40 de zile. Astfel, cărţile noastre de slujbă dau o explicaţie naturală sau fiziologică, bazată pe analogia cu fazele prin care trece descompunerea trupului omenesc până la completa lui putrezire. De exemplu, facem pomenirea mortului în a treia zi după moarte, pentru că în această zi faţa mortului începe să se desfigureze; în ziua a noua, pentru că atunci trupul mortului începe să se strice, afară de inimă; la 40 de zile, pentru că atunci se pierde şi inima. Conform acestei interpretări, procesul descompunerii fizice urmează, deci, procesul invers al zămislirii şi formării trupului omenesc în pântecele mamei. Alcătuirea omului se face tot la fel: în a treia zi se formează inima, în a noua zi se fixează la trup, iar în a patruzecea zi se alcătuieşte desăvârşit trupul. În sfârşit, se face la şapte ani, pentru că atunci trupul mortului e cu totul prefăcut în ţărână.
Parastas şi Liturghie
Alţii pun soroacele pentru pomenirea morţilor în legătură cu credinţele populare despre vămile văzduhului, prin care ar trece sufletul mortului până să ajungă la cer. Astfel, pomenirea din ziua a treia s-ar face pentru că abia atunci s-ar înălţa sufletul la cer şi că în primele trei zile după moarte el ar da târcoale trupului. Cea din a noua zi se face pentru că atunci sufletul se înfăţişează a doua oară lui Dumnezeu în cer pentru a I se închina, după ce a vizitat Raiul. Cea din a patruzecea zi, pentru că atunci ar avea loc judecata particulară a fiecărui suflet, după peregrinarea de 40 de zile prin vămile văzduhului, prin Rai şi prin iad.
Pomenirea mortului la soroacele de mai sus se face fie cu parastas şi Liturghie, fie ducându-se numai colivă, colac şi vin la mormânt, unde preotul face parastasul pe scurt şi stropeşte mormântul cu vin. Când parastasul este precedat de Liturghie, se face pomenirea mortului la Proscomidie prin scoaterea de miride, la ectenii şi la ieşirea cu Darurile, punându-se şi ectenia pentru morţi, cu rugăciunea „Dumnezeul duhurilor…” după ectenia întreită. Uneori, pomenirea este însoţită de mese sau pomeni şi se împart, mai ales la şase săptămâni şi la un an, diferite lucruri de pomană pentru sufletul mortului, care sunt mai întâi binecuvântate prin rânduieli de slujbă. De obicei, soroacele sau pomenirile nu se fac în orice zi a săptămânii, ci mai ales joia, sâmbăta şi duminica.
(Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2008, pp. 558-560, Doxologia.ro)
