Am plecat. Am rătăcit. Primeşte-mă acasă, bunicule!

Printre nenumăratele emailuri impersonale, având destinatari multipli şi necunoscuţi, cu subiecte de cele mai multe ori legate de dulceaţa „gândirii pozitive”, am primit şi acest mini-dialog: „Într-o zi, un tânăr l-a întrebat pe bunicul său: Bunicule, cum aţi putut trăi înainte fără tehnologie, fără internet, fără computere, fără drone, fără telefoane mobile, fără facebook? Bunicul a răspuns: La fel cum voi trăiţi astăzi fără  rugăciuni, fără demnitate, fără compasiune, fără ruşine, fără respect, fără personalitate, fără caracter, fără dragoste, fără modestie, fără onoare”.

Se vede treaba că bunicul era foarte supărat. În plus – nici nu prea trecuse pe la cursuri de parenting: a răspuns dintr-o bucată (probabil şi cu sprâncenele şi bastonul ridicate), ignorând sentimentele copilului. Enumerarea a fost lungă dar, ca în orice discurs inteligent, începutul şi sfârşitul au dat greutate: fără rugăciuni şi fără onoare. Atenţie – onoarea de care vorbea bunicul nu este mândria pe care noi o manifestăm atunci când suntem… onoraţi că am primit o diplomă, am urcat pe podium, am câştigat un brevet de invenţie. Bunicul se referea la curăţia spirituală care te onorează atunci când te „îmbraci” cu ea. Totul în viaţă se reduce la… valori. La identificarea lor sau la manipularea lor .

Trăiesc sub influenţa deschiderii anului universitar de pe 1 octombrie. De două ori am ascultat imnul universitar Gaudeamus igitur, a cărei traducere o ştiam cu aproximaţie. Gaudeamus igitur se repetă (în versiunea cântată) de mai multe ori: Să ne bucurăm, aşadar! Gaudeamus este un imn despre… scurtimea vieţii. În formula lui originală se numea De Brevitate Vitae. Mesajul a mers mult timp la sufletul tinerilor, pentru că se baza pe celebrul dicton carpe diem – trăieşte clipa. Atenţie! Nu este un imn al negustorilor de droguri sau al alcoolicilor anonimi. El se continuă cu: Vivat academia! Vivant professores! (Trăiască şcoala! Trăiască profesorii!) Ba chiar ceva mai departe (şi mai puţin cunoscut de lume) stau versurile: Vivat et res publica/ et qui illam regit./ Vivat nostra civitas,/ Maecenatum caritas, adică: Trăiască patria/ Şi cei ce-o conduc!/ Trăiască-ne oraşul/ Şi binefăcătorii acestuia. Oare erau acei oameni discipolii fideli ai guvernatorilor, cărora le făceau propagandă electorală?! Nicidecum! Erau nişte studenţi bucuroşi de viaţă, conştienţi de scurtimea ei: Vita nostra brevis est/ Brevi finietur/ Venit mors velociter. (Viaţa ne este scurtă/ Va fi terminată prea curând,/ Moartea vine fulgerător), dornici de a învăţa, de a întreba, (Vivat membrum quodlibet – Trăiască fiecare-ntrebător!) de a descoperi, de a-şi respecta ţara. Studenţii cântă Gaudeamus igitur de peste 200 ani.

Tradiţia funcţionează! Firescul funcţionează!

Tradiţia funcţionează! Firescul funcţionează! De ce le-am schimba? Valorile educaţiei s-au perpetuat în universităţi cu istorie de 900 de ani în Europa. Cristofor Columb s-a dus la cea mai veche universitate din Spania (Salamanca, fondată în 1134) pentru a se consulta cu savanţii, în căutarea unei rute către India. Marile valori s-au născut în educaţia tradiţională. Tot în fiecare an universitar – de două ori pe an – la deschidere şi la finalizare – se intonează imnul patriei. Acesta nu este un moment de protocol sau un punct pe desfăşurătorul de festivităţi: este momentul în care spui: Deşteaptă-te, române! Bucuria lui Gaudeamus igitur se combină cu  îndemnul mobilizator de trezire, de mărturisire acum ori niciodată, de curaj.

Trăim momente în care avem nevoie de curaj pentru a ţine piept schimbărilor care tind să dărâme tradiţia şi firescul. Auzim argumente de tip utilitarist: întreaga Europă a făcut aşa şi a progresat. Deci noi vom copia modele vestice pentru a… intra/ rămâne în Europa. Europa şi-a pierdut de mult pacea socială. A preluat o etică bazată pe drepturi în pofida eticii virtuţii, în pofida eticii grijii. Intrăm de bunăvoie într-un nou Turn Babel, încâlcindu-ne limba în virtutea corectitudinii politice. Domnul Popescu nu mai este şeful, e managerul, Doamna Tinca nu mai este femeia de serviciu, este doamna infirmieră, Cici nu mai este coafeză, ci hair-stilist, Bobu nu mai este chelner, ci ospătar, nu avem sufragerie, ci living, nu vorbim despre educaţie în familie, ci despre parentig... Nu vorbim despre handicapuri, ci despre dizabilităţi. Nu mai scriu: te îmbrăţişez cu drag, ci îţi trimit un emoticon zâmbitor pe telefon. Ne plictisim de vechile cuvinte, nu ne mai găsim liniştea şi avem nevoie de noutăţi. Ni se pare „cool” că în Canada s-au legalizat relaţiile sexuale între oameni şi animale, ca urmare soţi înseamnă acum şi bărbat cu delfin, femeie cu ponei, bărbat şi căţeluşă etc.

Nu avem curajul să spunem Împăratul este gol (povestea lui Hans Andersen), de frică să nu părem învechiţi, demodaţi, lipsiţi de… viziune. De fapt, şi noi suntem la fel de goi ca şi împăratul, nu găsim surse de umplere, puterea de a ne deştepta din somn, capacitatea de a ne bucura. Gaudeamus igitur! Deşteaptă-te, române!

Bunicule, nu te supăra pe dronele, internetul, smartphone-ul meu. Am plecat. Am rătăcit. Primeşte-mă acasă, bunicule!

Cine nu îşi admite rătăcirea (trecută sau prezentă) nu a crescut încă. Mai copilăreşte. E dreptul lui şi universal lui. Dar bunicul îi arată drumul cu mult curaj, cu fermitate, cu tăria adevărului. Fără menajamente, fără ocolişuri.

(Prof. univ. dr. Cristina Gavrilovici, Doxologia.ro)