Crima, mânie pe Dumnezeu

„Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om a sădit vie, a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn și a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe. Și, la vreme, a trimis la lucrători o slugă ca să ia de la ei din roadele viei. Dar ei, punând mâna pe ea, au bătut-o și i-au dat drumul fără nimic. Și a trimis la ei, iarăși, altă slugă, dar și pe aceea lovind-o cu pietre, i-au spart capul și au ocărât-o. Și a trimis alta. Dar și pe aceea au ucis-o; și pe multe altele: pe unele bătându-le, iar pe altele ucigându-le. Mai avea și un fiu iubit al său și, în cele din urmă, l-a trimis la lucrători, zicând: Se vor rușina de fiul meu. Dar acei lucrători au zis între ei: Acesta este moștenitorul; veniți să-l omorâm, și moștenirea va fi a noastră. Și prinzându-l, l-au omorât și l-au aruncat afară din vie. Deci, ce va face stăpânul viei? Va veni și va pierde pe lucrători, iar via o va da altora. Oare nici Scriptura aceasta n-ați citit-o: «Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului; de la Domnul s-a făcut aceasta și este lucru minunat în ochii noștri»? Și căutau să-L prindă, dar se temeau de popor. Căci înțeleseseră că împotriva lor zisese pilda aceasta. Și, lăsându-L, s-au dus.” (Marcu 12, 1-12)

Casiodor, Istoria Bisericească tripartită, Cartea a IX-a, capitolul XXXII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1998), vol. 75, p. 372

„Prieteni, spuneți împăratului: Nu ești numai împărat, ci și om. Deci nu avea în vedere numai imperiul, ci consideră și natura. Căci de vreme ce ești om, prin însăși natura lui înveți să conduci oamenii, și natura a fost creată după chipul divin și asemănarea oamenilor. Deci nu supune uciderii cu cruzime și sălbăticie chipul lui Dumnezeu. Căci îl mânii pe Creator când pedepsești chipul Lui. (...) În plus, consideră și acest lucru că pentru noi e ușor să pregătim, pentru realizarea unui chip, mai multe din bronz; dar pentru el e deosebit de greu să refacă și un singur fir de păr al ucigașilor.”

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a II-a, Prima convorbire cu părintele Iosif, Cap. XVIII, 2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 585-586

„Trebuie luat în considerare mobilul păcatului însuși, nu săvârșirea lui. Ce interesează dacă a ucis cineva cu sabia pe un frate, sau l-a împins la moarte prin vreo viclenie, de vreme ce este sigur că acela a fost ucis prin șiretlic sau prin crimă? Ca și cum ar fi de ajuns să nu împingi cu mâna ta pe un orb în prăpastie, când este la fel de vinovat cel care n-a împiedicat pe cineva să cadă într-o groapă deși ar fi putut-o face, sau numai acela este socotit criminal, care a strâns de gât cu mâna sa pe cineva și nu cel ce a pregătit, sau a înălțat ștreangul, sau când putea să-l salveze pe cel în primejdie nu l-a salvat.”

(Pr. Narcis Stupcanu,Ziarul Lumina)