Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Religia creştină este o religie a iubirii şi a iertării. Ne învaţă Sfânta Scriptură: "Să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 7-8). Cât de mare preţ a pus Mântuitorul pe iubirea aproapelui se vede şi din cele petrecute la Cina cea de Taină, când Mântuitorul le spune ucenicilor: "Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul". (Ioan 13, 34). Această poruncă o reia iarăşi după puţin timp: "Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu" (Ioan 15, 12), pentru ca apoi să spună aceleaşi cu şi mai multă tărie: "Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul". (Ioan 15, 17). Asupra nici uneia dintre porunci nu a stăruit Mântuitorul aşa de mult şi nici una din ele nu este mai insistent reluată şi tratată atât de amplu şi de amănunţit.
Să ne amintim că Mântuitorul pune o singură condiţie în rugăciunea domnească Tatăl nostru: "şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri". (Matei 6, 12). Dacă totuşi rostim "şi ne iartă nouă, precum şi noi iertăm", şi noi nu exonerăm imperfecţiunile şi metehnele sufleteşti ale aproapelui, singuri ne cerem osânda. Neiertând desăvârşit pe alţii, ar trebui să fim cinstiţi şi să spunem: "nu ne ierta, căci nici noi nu iertăm".
Fiecare om, când iartă, imită pe Dumnezeu, scopul providenţei fiind acela de a uni pe cei pe care i-a dezbinat răutatea în tot felul, prin dreaptă credinţă şi dragoste duhovnicească. Căci pentru aceasta a pătimit Mântuitorul, ca pe copiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi să-i adune spre a fi una (I Ioan 11, 52). Trebuie să iertăm pe cel ce ne greşeşte, aşa cum am vrea să ne ierte şi pe noi Dumnezeu, adică desăvârşit, din toată inima. Să iertăm cum iartă Dumnezeu şi ne vom îndumnezei. Pe cel ce ne-a greşit trebuie să-l privim după ce l-am iertat, ca şi cum nu ne-ar fi greşit. Sfinţii Părinţi ne arată că atunci dovedim că iubim nefăţarnic, când iertăm nedreptăţile. Dacă nu iertăm pe aproapele, înseamnă că nici n-am început o lucrare duhovnicească. Atât vom fi iertaţi, cât am iertat şi noi altora.
Cei ce îşi lansează săgeţile răutăţii lor asupra noastră pe nedrept, cu riscul pierderii mântuirii lor, ne pregătesc mântuirea, curăţindu-ne păcatele, prin necazurile şi prigoanele lor, înălţându-ne astfel spre împărăţia cerurilor, cu riscul de a se prăbuşi ei în adâncurile gheenei. Cum dar să nu le mulţumim, cum dar să nu ne rugăm, pentru ca şi pe ei Domnul să-i păzească, să-i ierte şi să-i miluiască, când ei ne sunt astfel de binefăcători?
Sfinţii Părinţi ne mai supun atenţiei următorul lucru: atunci când ne vine gând de supărare pe fratele nostru, să ne aducem aminte de porunca Mântuitorului către Petru, anume să iertăm de şaptezeci de câte şapte (Matei 18, 22), să ne cercetăm în fiecare zi inima, ca nu cumva să avem vreun gând rău împotriva aproapelui nostru şi să nu ne culcăm scârbiţi împotriva cuiva, iar de trebuie să mustrăm pe cineva, să facem aceasta fără mânie şi agitaţie, nu ca şi cum l-am mustra, ci amintindu-i cu smerenie ceea ce a spus. Ce frumos spun monahii în mănăstirile noastre: Iertaţi şi Dumnezeu să vă ierte!, punând metanie unii altora, agonisindu-şi astfel o conştiinţă curată, dragoste şi smerenie.
Oare nu-l iubim noi pe cel ce ne-a iertat cu generozitate? Să facem şi noi astfel, căci Dumnezeu Se bucură în cel ce suferă răul altora şi nu Se mânie pe ei. Să-i iertăm pe ceilalţi măcar de dragul Lui.
(Ziarul Lumina)
