Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
„În vremea aceea, suindu-Se la Ierusalim, Iisus a luat de o parte pe cei doisprezece ucenici și le-a spus lor pe cale: Iată, ne suim la Ierusalim și Fiul Omului va fi dat pe mâna arhiereilor și a cărturarilor și-L vor osândi la moarte; și Îl vor da pe mâna păgânilor, ca să-L batjocorească și să-L biciuiască și să-L răstignească, dar a treia zi va învia. Atunci a venit la El mama fiilor lui Zevedeu, împreună cu fiii ei, închinându-se și cerând ceva de la El. Iar El i-a zis: Ce voiești? Ea a zis Lui: Zi ca să șadă acești doi fii ai mei unul de-a dreapta și altul de-a stânga Ta, întru Împărăția Ta. Dar Iisus, răspunzând, a zis: Nu știți ce cereți. Puteți, oare, să beți paharul pe care-l voi bea Eu și cu botezul cu care Eu Mă botez să vă botezați? Ei I-au zis: Putem. Și El a zis lor: Paharul Meu îl veți bea și cu botezul cu care Eu Mă botez vă veți boteza, dar a ședea de-a dreapta și de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci se va da celor pentru care s-a pregătit de către Tatăl Meu. Și, auzind, cei zece s-au mâniat pe cei doi frați. Dar Iisus, chemându-i la Sine, a zis: Știți că ocârmuitorii păgânilor domnesc peste ei și cei mari îi stăpânesc. Nu tot așa va fi între voi, ci acela care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru; și cel care între voi va vrea să fie cel dintâi să vă fie vouă slugă, după cum și Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți.” (Matei 20, 17-28)
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia III, V, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 43
„Pentru smerenia ta vei primi întreaga plată chiar dacă ai lucrat din ceasul al unsprezecelea (Matei 20, 9). Chiar dacă nu vei avea nici o pricină de mântuire, zice Scriptura, pentru Mine voi face, ca să nu se necinstească numele Meu. Suspinul tău numai, lacrimile tale, pe toate le ia în seamă Domnul și le face pricină de mântuire. Așadar să nu ne lăudăm, ci să ne numim nefolositori, ca să ajungem folositori! Dacă spui că ești plin de fapte bune, le-ai pierdut pe toate, chiar dacă ai săvârșit într-adevăr fapte bune; dar dacă spui că nu ești bun de nimica, ai ajuns folositor, chiar dacă n-ai făcut nici o faptă bună. De aceea este de neapărată trebuință să uităm toate faptele noastre bune. (...) Vistierie sigură a faptelor bune este uitarea lor! Faptele bune sunt ca lucrurile de preț. Dacă am pune în piață în văzul tuturora hainele noastre scumpe și aurul nostru, am atrage asupra noastră tâlharii; dar dacă le ținem în casă și le ascundem, le punem în deplină siguranță. Tot așa și cu faptele bune: dacă ni le aducem mereu aminte, mâniem pe Stăpân, întrarmăm pe dușman, pe diavol, și-l chemăm să ni le fure; dar dacă nu le știe nimeni, ci numai Cel Care trebuie să le știe, le-am pus la loc sigur. Nu spune, dar, tuturor faptele tale bune, ca să nu ți le răpească cineva!” (Ziarul Lumina)
