Trezirea duhovnicească

Poate că cel mai vibrant, cel mai harismatic şi universal cuvânt al vremurilor de pe urmă i s-a dat Cuviosului Paisie Aghioritul, unul dintre cei mai recenţi sfinţi ai Bisericii noastre, pe care l-am prăznuit cu câteva zile în urmă. Îndemnul său constant la trezire, la înţelegerea vremurilor şi a asumării unei atitudini mărturisitoare străbate prin toate scrierile sale, precum şi în preţioasele mărturii care ni s-au păstrat despre el. Cuvântul său adânc, dar fără sofisticării pretenţioase, nu se adresează doar lumii monahale, ci atinge corzile inimii tuturor ortodocşilor, indiferent de locul unde vieţuiesc. Pentru toţi Cuviosul Paisie are graiul şi cuvântul potrivit. Însă, învăţăturile sale profunde rostite sub forma dialogului sau a sfatului părintesc aş zice că reprezintă darul vădit al lui Dumnezeu mai cu seamă pentru mireni. Iar aceasta se simte din mângâierea harului care se revarsă prin simpla lectură a cărţilor sau fie şi numai prin privirea uneia dintre fotografiile sale.

Este foarte interesant faptul că Sfântul Paisie († 1994) s-a adresat lumii într-o vreme de linişte, de stabilitate socială, iar Grecia, patria sa, se afla chiar într-o perioadă de deosebită prosperitate economică. Şi, cu toate acestea, el nu înceta să vorbească despre vremurile foarte grele prin care trece lumea. Atrăgea atenţia în special asupra duhului călduţ ce începea să caracterizeze credinţa poporului, care atrăgea după sine lipsa de bărbăţie, relaxarea, ataşarea de plăcerile materiale şi de bucuriile lumeşti. De asemenea, înfiera nepăsarea ce domnea în relaţiile dintre oameni, dar şi prin instituţiile publice, care năştea la rândul ei o atitudine de relativitate faţă de reperele fundamentale ale omului din toate vremurile: Dumnezeu, Biserica, neamul, limba, educaţia, familia etc. Critica aspru lăcomia unora şi risipa bunurilor ce decurge din aceasta, în vreme ce mulţi alţii sunt lipsiţi sau chiar mor din pricina sărăciei. Aceste semnale de deca­denţă a credinţei şi a moralei în rândul oamenilor, Cuviosul Paisie le vedea mai periculoase chiar decât o prigoană asupra creştinilor. De aceea şi îndemna constant:

„Ceea ce va ajuta foarte mult este să intre înlăuntrul vostru neliniştea cea bună: unde ne aflăm?, ce ne va aştepta?, ca să luăm măsurile necesare şi să ne pregătim. Viaţa noastră să fie mai calculată. Să trăim mai duhovniceşte. Să fim mai iubitori. Să ajutăm pe cei îndureraţi şi pe săraci cu dragoste, cu durere şi cu bunătate…”

Să nu creadă însă cineva că Sfântul Paisie a fost vreun soi de alarmist care-şi propunea să şocheze lumea prin prevestiri despre un sfârşit catastrofic al lumii. Nicidecum, ci a fost un vizionar cu o deosebită simţire eshatologică, al cărui ochi duhovnicesc a distins limpede conse­cinţele problemelor ce apăreau în vremea lui şi-şi dorea ca toţi credincioşii să le vadă, să le priceapă şi să se pregătească în consecinţă. Totdeauna, perspectiva pe care o dădea lucrurilor era una de asumare conştientă a greutăţilor şi de îmbunătăţire a trăirii creştine. Aceasta se vede şi din felul în care el înţelegea să-i prevină pe credincioşi pentru vremurile grele care vor urma, anume să înţeleagă, de pildă, că „cea mai bună pregătire pentru a se opune cineva lui Antihrist este viaţa duhovnicească cât mai profundă cu putinţă”.

Însă, acum avem surpriza neplăcută de a constata că îngrijorarea sfântului a fost întru totul justificată. Astăzi toate valorile perene ale umanităţii sunt atacate; pe scurt, viclenia a devenit lege. Cine ar fi crezut că acele patimi foarte subţiri date în vileag de Cuviosul Paisie vor conduce, după nici trei decenii, la situaţii de neconceput, de-a dreptul apocaliptice, dar pe care cei mai mulţi nici nu le desluşesc încă, în fierberea cotidiană? Sau, dacă le simt în vreun fel, sunt repede ameţiţi de hipnoza tehnologică sau siliţi de determinismul nemilos al societăţii să se reîntoarcă la grijile zilnice, la acele griji ucigătoare de suflet şi, de multe ori, chiar de trupuri.

Şi care ar fi soluţia? Desigur, nu vreo strategie omenească ne va scoate din marile probleme ale zilei. Ci, aşa cum obişnuia să spună Cuviosul Paisie, „e nevoie de trezire duhovnicească; să se pocăiască lumea, pentru că pocăinţa poate să facă să se risipească răul”, deoarece aceasta mişcă mai întâi cerul şi „pentru pocăinţa oamenilor intervine Dumnezeu”. Iar peste toate, lumea trebuie să prindă noima cea mai adâncă a vieţii, anume că ţinta noastră nu este existenţa prezentă, „ci este dată cu scopul de a ne pregăti pentru Patria cerească, pentru Rai”.

(Ziarul Lumina)