Inima omului nu se linişteşte, până nu se odihneşte în Hristos

Ca şi primii oameni, în microcosmosul nostru lăuntric săvârşim şi noi acelaşi păcat. Acelaşi fruct oprit stă ispititor în faţa noastră, acelaşi şarpe ne înşală şi noi călcăm aceeaşi poruncă. Dar imediat după judecata lui Dumnezeu, conştiinţa începe să ne tortureze. Cerul inimii noastre se întunecă. Norii groşi acoperă strălucirea Soarelui Dreptăţii. Sufletul nostru începe să se tulbure, să tune şi să fulgere. Ca nişte fiare sălbatice se ridică patimile şi poftele, sfâşiindu-ne tot ce e mai bun şi mai sfânt în noi. Cădem în deznădejde şi vrem să ne punem capăt zilelor.

Dar glasul lăuntric al lui Dumnezeu şi al Îngerului păzitor ne sfătuieşte să ne întoarcem, să cădem în genunchi, să suspinăm şi să plângem, cerând mila lui Dumnezeu. Atunci, preaiubitul nostru Mijlocitor ne duce rugăciunile la Tatăl şi prin sângele Lui căpătăm iertare. Şi nu numai atât: însăşi soarta noastră se îmbunătăţeşte. Prin rugăciune adunăm razele Soarelui Invizibil şi aprindem focul pe care atât de mult a dorit Iisus să-l vadă arzând în inimile noastre. Acest foc al Duhului Sfânt ne încălzeşte şi ne mângâie. Şi tot prin mijlocirea acestui Mângâietor, fiarele se îmblânzesc, pământul îşi dă roada sa, iar cerul începe să picure ploaia sa binefăcătoare. Şi omul însetează şi flămânzeşte mereu după o altă lume mai bună, iar inima lui nu se linişteşte până nu se odihneşte în Hristos Domnul.

(Arhimandrit Paulin Lecca, Adevăr şi Pace, Tratat teologic, Editura Bizantină, Bucureşti, 2003, p. 154, Doxologia.ro)