Întâlnirea cu Hristos ca judecată personală

„În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea şi a venit în cetatea Sa. Şi, iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sinea lor: Acesta huleşte. Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne? A zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Ridică-te şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Ridică-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. Şi ridicân­du-se, s-a dus la casa lui. Iar mulţimile, văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Care dă oamenilor asemenea putere.” (Matei 9, 1-8)

Orice minune pe care o săvârşeşte Domnul Hristos, pe lângă aspectul său exterior miraculos, cuprinde în sine o lucrare lăuntrică pe măsură. Este vorba de realizarea tainei „întâlnirii” omului cu Dumnezeu. În felul acesta, ceea ce se vede în afară este mult mai puţin decât ceea ce se întâmplă înăuntru. Şi tot timpul, în „metodologia lui Hristos”, prefacerea lăuntrică este mai preţuită decât lucrarea exterioară, fie ea şi excepţională, care se realizează asupra omului. Dar orice întâlnire este şi o judecată, cu Dumnezeu, cu sine şi cu aproapele, pentru că îl vădeşte pe om întru ale sale, în ceea ce este el, aici şi acum. De aceea, întâlnirea este şi foarte grea, pentru că poate aduce surprize, în sensul în care elimină orice cosmetizare şi ameliorare exterioară şi invită într-o zonă în care tot ce este nenecesar rămâne în urmă şi-l lasă pe om „gol, cu toate ale sale”.

Dragostea, criteriul judecăţii

Evanghelia Duminicii a 6-a după Rusalii descrie minunea vindecării paraliticului din Capernaum (Matei 9, 1-8). Dincolo de acest eveniment miraculos, taina întâlnirii ca judecată, despre care am pomenit, devine evidentă. Hristos revine în cetatea sa, acolo unde a săvârşit cele mai multe minuni. Dacă Betleemul este locul naşterii, Nazaretul locul copilăriei, Capernaumul este locul unde misiunea sa taumaturgică devine manifestă. De aceea şi întâlnirea-judecată cu acest oraş nu este deloc uşoară. Avem de-a face, încă de la început, cu o întâlnire-judecată colectivă - în ciuda numeroaselor minuni pe care le-a săvârşit aici, locuitorii oraşului rămân învârtoşaţi, nemişcaţi, neatinşi, nepocăiţi (faţă de cei din Ninive, care s-au pocăit). Hristos Însuşi proclamă judecata asupra lui: „Şi tu, Capernaume: N-ai fost înălţat până la cer? Până la iad te vei coborî. Căci de s-ar fi făcut în Sodoma minunile ce s-au făcut în tine, ar fi rămas până astăzi. Dar zic vouă că pământului Sodomei îi va fi mai uşor în ziua judecăţii decât ţie” (Matei 11, 23-24).

Iar această judecată se întâmplă şi individual şi pe categorii, prin personajele care participă direct la acest eveniment. Hristos se întâlneşte cu paraliticul, cu prietenii săi şi cu cărturarii. Avem de-a face cu o singură întâlnire şi cu o singură judecată, dar totuşi trei tipuri de participanţi. Ceea ce rămâne neschimbat este Hristos-Dragostea. De aici înţelegem că judecata se întâmplă numai în faţa dragostei şi pe criteriul dragostei. Şi tot de aici înţelegem şi seriozitatea evenimentului: „Înfricoşător lucru este să cădem în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evrei 10, 31).

A sta în faţa lui Hristos înseamnă deodată judecată şi mântuire. Din această pricină omul se teme şi amână mereu acest moment, intuind că o astfel de întâlnire nu îl va lăsa la fel, ci îl va aşeza pe un drum deloc confortabil, deşi obligatoriu, atâta timp cât îşi doreşte o viaţă nouă în adevăr, după „măsura lui Hristos”. Acest lucru înseamnă a iubi precum El iubeşte şi a ne scufunda în suferinţa lumii aşa cum El o face.

„Cum îţi sunt gândurile, aşa ţi-e viaţa”

Hristos se întâlneşte mai întâi cu prietenii paraliticului. Este prima judecată. Hristos constată şi proclamă starea acestora - „văzând credinţa lor” (v. 2). Ei sunt deja părtaşi iubirii lui Dumnezeu, Prietenul celor suferinzi şi părăsiţi. „Mintea lui Hristos” este vădită în lucrarea lor către „fraţii Săi prea mici”. Şi de aici, întrucât au făcut unora ca aceştia, lui Hristos Însuşi I-au slujit, potrivit „metodologiei” judecăţii (Matei 25).

Cea de-a doua întâlnire se realizează cu paraliticul însuşi. El este de două ori neputincios, datorită infirmităţii fizice, dar şi datorită păcatului, pe care Hristos îl vădeşte - „Iertate sunt păcatele tale!” (v. 2). Avem de-a face aici cu întâlnirea unui bolnav de pe urma păcatului cu „Doctorul sufletelor şi al trupurilor”. În cazul acestuia nu este evidentă dragostea, dar smerenia, fie ea dată şi de neputinţă, este cea care îl face să stea înaintea Domnului fără ca să se înfricoşeze. Sfântul Isaac Sirul confirmă această stare, susţinând că atunci când cineva nu este capabil de fapte, smerenia ţine locul acestora. Aceasta îl cufundă în dragostea lui Hristos şi, îmbrăţişat de apropierea prietenilor săi, are curajul să stea în faţa judecăţii. Şi pentru el decizia judecăţii este favorabilă, întrucât, deşi îl vădeşte în neputinţe, trupeşti şi sufleteşti, totuşi, pentru smerenia copilului care strigă după ajutor, Hristos îl asumă în interiorul lucrării dragostei pentru lumea păcătoasă - „Nu am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă” (Marcu 2, 17). Aici şi Hristos Însuşi se vădeşte în ceea ce este - Mântuitorul celor care au nevoie de El.

Cea de-a treia întâlnire, care pare să ocupe cea mai mare parte din desfăşurarea evenimentului, se întâmplă cu cărturarii. De data aceasta decizia de judecată nu îi găseşte într-o stare favorabilă. Le este teamă de întâlnirea cu Hristos, se feresc mult de asta, pentru a nu-i vădi în ceea ce sunt ei înşişi şi faţă de ceilalţi. Judecata este cu atât mai surprinzătoare, pentru ei, nu pentru Hristos, întrucât Acesta le citeşte gândurile (inimii), fără să fie verbalizate: „De ce cugetaţi rele în inimile voastre?” (v. 4). Nu este vorba doar de o stare a minţii de acum, ci gândul este deja îmbrăcat în simţuri (desemnate de termenul „inimă”) şi devine mult mai consistent, un pas până la faptă. Eşti ceea ce gândeşti, aceasta este judecata, sau, cum ar spune părintele Tadei de la Vitovniţa, „cum îţi sunt gândurile, aşa ţi-e viaţa”.

Întâlnirea cu Hristos, o invitaţie la pocăinţă

Peisajul dintr-o dată devine trist pentru că îl revelează pe omul ipocrit, care disimulează, nu îşi asumă identitatea, îşi defineşte personalitatea nu împreună cu celălalt, ci împotriva celuilalt şi, în felul acesta, pierde şansa de întâlnire-mântuire. Nu se lasă mişcat de dragoste, care îi devine chiar instrument de judecată, de tortură. Dragostea îl vădeşte în singurătatea sa, în tristeţea sa şi în neputinţa sa, în cele din urmă. Dar pe Hristos îl revelează, încă o dată, drept Cel care caută oaia cea pierdută, căci întrebarea pe care le-o pune, dincolo de caracterul de judecată pe care-o are, înseamnă, mai mult decât orice, o nouă încercare de chemare la pocăinţă. Judecata aici înseamnă chemare la pocăinţă. Un singur om nu este vrednic de acest lucru, cel care nu simte că are nevoie - dreptul autoproclamat.

Avem de-a face în acest fragment evanghelic, pe de o parte, cu o chemare de a intra în dragostea lui Hristos, adresată celor trei categorii, fără vreo prioritate. Pe de altă parte, acest lucru presupune şi o chemare la judecată, Hristos-Dragostea fiind Judecătorul Însuşi. Iar judecata presupune trei întâlniri concomitente necesare - cu Hristos, cu sine şi cu ceilalţi, cale de intrare în a(A)devăr. În felul acesta judecata devine mântuire, iar omul se vădeşte în atâta cât iubeşte.

(Arhim. Lect. Univ. Dr. Benedict Vesa, sursa: ZiarulLumina)