Terapia blândeţii

Fără îndoială, se poate spune că noţiunea de terapie nu a intrat doar în uzul curent al vorbirii, ci face parte integrantă din cultura epocii noastre. Tema este extrem de vastă şi de aceea aş dori să restrâng discuţia de faţă numai la anumite chestiuni care privesc terapia sufletului sau mai exact spus a persoanei. Cu sigu­ranţă, multă lume a auzit, fie şi sporadic, discursuri despre diferite curente sau şcoli terapeutice sau despre metode specializate pe diferite laturi ale persona­lităţii, pentru a fi cât mai eficiente în abordarea şi rezolvarea anumitor cazuri. Şi este extrem de util să amintim aici faptul că Biserica, în ultimii ani, prin lucrări serioase a precizat cu mai multă acrivie experienţa şi învăţăturile ei terapeutice, promovându‑le sub numele de psihoterapie ortodoxă, prin prisma căreia preo­ţii slujitori exercită şi misiunea de terapeuţi.

Cu toate acestea, înclin să cred că statutul de terapeut trece cu mult dincolo de graniţele determinate de o specializare sau alta şi este asumat sau ar trebui să fie asumat de foarte multe persoane. În acest sens aş afirma, fără re­ţinere, că toţi cei ce lucrăm cu oamenii, toţi cei ce avem familii şi mai ales copii, posedăm şi o chemare terapeutică la care ar trebui să răspundem în modul cel mai prompt. Pe de altă parte, există metode sau atitudini terapeutice care transcend orice sistem sau şcoală şi care au şanse mari de reuşită cu orice om. O astfel de metodă fericită socotesc că este şi blândeţea.

Prin urmare, cine poate fi terapeut? În primul rând, tera­peuţi sunt părinţii, nu o zi sau două, ci pe tot parcursul îndelungatului proces al creşterii copiilor lor, întrucât odată cu creş­terea, pă­rinţii se îngrijesc nu doar de sănătatea fizică a odraslelor, ci şi de formarea lor sufletească, ceea ce implică şi dese îndreptări terapeutice. Iar acestea ar trebui făcute cu toată delicateţea şi blândeţea, iar nu prin impunere autoritară, aşa cum suntem tentaţi să facem de cele mai multe ori. Terapeut poate să fie şi un învăţător, întrucât prin felul în care el transmite cunoş­tinţele şi prin atitudinea lui faţă de elevi va reuşi să nască în ei o stare de elevare sufletească. Dar nu numai în cazurile de mai sus, ci şi în altele „neconvenţionale” există prilejul terapiei. De pildă, cât de mult odihneşte cuvântul cald şi dezinteresat al unui func­ţionar public, cât de mult reconfortează o vânzătoare amabilă, cât de mult ajută atitudinea compătimitoare a unei asistente medicale etc. Toate acestea formează terapii ale blândeţii, care pot tămădui şi fără apartenenţa la o şcoală, în vreme ce un terapeut şcolit dar fără blândeţe poate în mod sigur eşua.

Aşa se face că terapia autentică tinde totdeauna spre un dublu obiectiv. Mai întâi, propria împlinire a terapeutului prin exercitarea responsabilă a terapiei corecte, şi al doilea, care se află în strânsă legătură cu primul, tămăduirea reală şi fără condiţionări a celui ce primeşte terapia.

Altfel, o terapie specializată făcută cu răceală şi fără un scop bun îl lasă pe pacient cu probleme nerezolvate, dar atrage consecinţe şi asupra terapeutului, în special neîmplinirea vădită ca nelinişte sufletească.

De altfel, există destule po­veşti cu terapeuţi duri, care pierd din vedere amănuntul că grosolănia, aşa cum nu poate fi o metodă potrivită pentru echilibrarea resorturilor lăuntrice ale celuilalt, tot aşa nu constituie o calitate a terapeutului, oricât de intangibil şi‑ar închipui statutul său. Ori, aici se află o fină amăgire pentru cel ce exercită o astfel de lucrare întrucât nu sesizează că terapeutul uman trebuie să fie un „terapeut‑frate” şi ucenic al Singurului care vindecă, Ziditorul omului.

Terapeutul uman este dor ins­trumentul pentru tămăduirea celuilalt şi de aceea se cuvine ca el să fie delicat şi blând. Aşa va putea cunoaşte şi el odihna sufletului, potrivit cuvântului: „Învăţaţi‑vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29). Iar cei ce nu cunosc încă metoda blân­deţii, o au admirabil lămurită de Sfântul Isaac Sirul: „Nu certa pe cei ce au nevoie de rugăciunea ta şi nu‑i lipsi de cuvintele blânde ale mângâierii, ca să nu se piardă şi să ţi se ceară sufletul lor”. Şi „sileşte‑te, când te întâlneşti cu aproapele tău, ca să‑l cinsteşti mai presus de măsura lui. Sărută‑i mâinile şi picioarele şi ţine‑i‑le adeseori cu multă cinstire şi pune‑le pe ochii tăi şi laudă‑l chiar şi pentru cele ce nu le are. Iar când se desparte de tine, spune‑i tot binele şi tot ce e spre cinstirea lui. Căci prin acestea îl atragi pe el la bine…şi vei semăna în el se­minţele virtuţii”.

(Sursa: Ziarul Lumina)