„În vremea aceea, vorbind Iisus mulţimilor, iată Mama şi fraţii Lui stăteau afară, căutând să-I vorbească. Cineva I-a zis: Iată, Mama Ta şi fraţii Tăi stau afară, căutând să-Ţi vorbească. Iar El i-a zis: Cine este mama Mea şi cine sunt fraţii Mei? Şi întinzând mâna către ucenicii Săi, a zis: Iată mama Mea şi fraţii Mei. Că oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela Îmi este frate şi soră şi mamă. În aceeaşi zi, ieşind Iisus din casă, şedea lângă mare. Şi s-au adunat la El mulţimi multe, încât intrând în corabie şedea în ea şi toată mulţimea stătea pe ţărm. Şi le-a grăit lor multe, în pilde.” (Matei 12, 46–50; 13, 1–3)
Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, omilia IX, 7-9, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti (1992), vol. 34, pp. 130-131
„Lucrarea harului lui Dumnezeu în om şi darul Duhului Sfânt, pe care se învredniceşte a-l primi sufletul cel credincios, se face cu mare luptă şi cu îndelungă răbdare prin încercări şi ispite, că libertatea voinţei (omeneşti) este încercată prin multe strâmtorări. Atunci când (un astfel de om) prin nimic nu întristează pe Duhul, ci din contră este în acord cu El prin împlinirea, cu ajutorul harului, a poruncilor, atunci se învredniceşte să dobândească libertatea faţă de patimi şi înfierea Duhului, care înfiere în taină se arată, bogăţia cea duhovnicească şi înţelepciunea, care nu este din lumea aceasta, de care se fac părtaşi cei ce sunt creştini cu adevărat. De aceea, ei se deosebesc întru totul de toţi oamenii care au duhul lumii acesteia, (de aşa-zişii) înţelepţi şi pricepuţi.
Un astfel de om pe toţi oamenii îi judecă (I Corinteni 2, 15), după cum este scris. El cunoaşte pe fiecare de unde (inspirându-se) vorbeşte, pe care (adevăruri) se întemeiază şi pe ce trepte (ale desăvârşirii) se află, însă pe el nici unul dintre oamenii care au duhul lumii nu pot să-l cunoască şi să-l judece, afară numai de acela care are pe Duhul cel ceresc al Dumnezeirii. (Acela) îl cunoaşte ca pe unul ce este asemenea lui, după cum spune Apostolul: Cele duhovniceşti prin cele duhovniceşti se lămuresc. Însă omul cel firesc nu primeşte pe cele ale Duhului lui Dumnezeu, pentru că acestea sunt pentru el o nebunie. Omul cel duhovnicesc pe toate le judecă, însă pe el nimeni nu-l judecă (I Corinteni 2, 14-15). Un astfel de om leapădă şi dispreţuieşte lucrurile care sunt (iubite şi) slăvite în lumea aceasta, cu bogăţia, desfătarea, plăcerea, ba chiar şi cunoaşterea.
Că după cum acela, care este cuprins de fierbinţeală şi arde, dispreţuieşte orice hrană şi băutură, fie ea oricât de plăcută, la fel sunt şi aceia care ard de dorul cel ceresc, curat şi sfânt al Duhului, cărora le-a fost rănit sufletul de iubirea lui Dumnezeu şi de focul cel ceresc şi divin, (foc pe care) Domnul (Însuşi) a venit să-l pună pe pământ - şi vrea numaidecât să se aprindă - (de acest foc), fiind foarte mult munciţi şi arzând de dorul cel ceresc după Hristos, precum s-a zis mai înainte, aceştia (repet) din cauza focului iubirii lui Hristos, care-i cuprinde, îi aprinde, îi arde şi-i face să caute pe Dumnezeu şi bunurile cele cereşti.”
(Pr. Narcis Stupcanu, Ziarul Lumina)