Credinţa hrănită de la sursă: Hristos Cel înviat în mijlocul nostru

„În ziua cea dintâi a săptămânii, fiind seară şi uşile fiind încuiate, acolo unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă! Şi, zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii văzându-L pe Domnul. Atunci Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi, spunând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi. Însă Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci i-au spus lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Şi, după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma era împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijlocul lor şi a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios! A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! Iisus a făcut înaintea ucenicilor Săi şi alte minuni, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, viaţă să aveţi în numele Lui.„ (Duminica a II-a după Paşti - a Sfântului Apostol Toma - Ioan 20, 19-31)

„Să mergem şi noi şi să murim împreună cu El"

Duminica Sfântului Apostol Toma mai este numită anti-pascha pentru că ea descrie în mod deplin modul în care Hristos Cel înviat vine în Biserica Sa şi poate fi cunoscut prin vedere şi atingere. Dacă prima venire a Celui înviat la ucenicii Săi are alura unei expe­rienţe comunitare a tuturor apostolilor cu Învăţătorul lor după Înviere, cea de-a doua privilegiază caracterul personal al acestei experi­enţe, adică răspunsul lui Hristos la îndoiala lui Toma faţă de mărturia colegilor săi.

Deşi Toma era plin de râvnă şi de sinceră dorinţă de a merge până la capăt cu Hristos, dovedite atunci când a spus mai înainte de Patimi „să mergem şi noi şi să murim împreună cu El" (In. 11, 16), probabil că după răstignire şi îngropare a fost şi el co­pleşit de tristeţe. Absenţa sa de la venirea Domnului în ziua Învierii pare plină de tâlc. De altfel, el apare drept ucenicul întârziat ori marele absent căruia îi este rezervată mereu o surpriză atât la Paşte, cât şi la Adormirea Preacuratei, prin care în mod paradoxal devine martor privilegiat.

„Luaţi Duh Sfânt!"

În cadrul acelei prime întâlniri pascale a Domnului cu ucenicii Săi au loc marile înnoiri: apostolii primesc învestirea în misiunea de convertire a lumii prin darul şi puterea Duhului Sfânt, trimişi de Fiul după modelul în care El Însuşi a fost trimis de Tatăl. Momentul în care Hristos Cel înviat suflă către ucenicii Săi, spunând: „Luaţi Duh Sfânt!", corespunde rezidirii omului în harul pascal, pârga unei noi umanităţi şi crea­ţii, despovărate de păcat şi împăcate cu Dumnezeu, depăşind frica şi claustrarea. Părintele Calinic Berger comentează inspirat: „Hristos Se arată şi transferă apostolilor Săi autoritatea Lui exclusivă de Dumnezeu de a ierta păcatele, suflând asupra lor pe Dumnezeu Însuşi, Duhul Sfânt, prin Care se dă iertarea".

Hristos, Uşa tuturor către Împărăţie

Imaginea încredinţării lui Toma redă iconic relatarea Sfântului Evanghelist Ioan (20, 24-29), fiind alăturată praznicelor împără­teşti ca icoană a duminicii în calitate de a opta zi, zi a veş­niciei, secvenţa temporală prin care eternitatea irumpe în istorie. Ea descrie momentul din a opta zi după Înviere, când Hristos apare în mijlocul ucenicilor Săi intrând prin uşile încuiate.

În centrul icoanei şi al nara­ţiunii biblice se află Hristos Cel înviat, confundat cu uşa prin care a intrat în cenaclul ucenicilor Săi („Eu sunt Uşa"), salutându-i pe aceştia prin binecuvântare, trimi­ţându-i la misiune şi conferin­du-le darul iertării păcatelor ca arvună a Duhului Sfânt, pârgă a Cincizecimii.

Atingerea de Hristos, izvor de duhovnicească uimire

Cunoscând îndoiala lui Toma şi respectându-i onestitatea, Mântuitorul îl invită pe acesta să atingă urmele rănilor sale. Tocmai acest moment este surprins în icoană, Mântuitorul fiind reprezentat cu mâna dreaptă ridicată, în timp ce cu stânga îşi trage îmbrăcămintea pentru a-Şi dezgoli rana Sa din coastă.

Sfântul Apostol Toma, aflat în stânga Mântuitorului, se apleacă cutremurat pentru a atinge cu mâna dreaptă coasta rănită şi pentru a se vindeca de orice urmă de îndoială. Mărturisirea lui („Domnul meu şi Dumnezeul meu!") este înscrisă în icoană în mâna stângă a apostolului, ca marcă personală a mărturiei sale: un strigăt de uimire. De o parte şi de alta stau ceilalţi ucenici, minunându-se de cele întâmplate. Avem aici o icoană a Bisericii ca cenaclu apostolic pascal în jurul rănii tainice din coasta Domnului.

Experienţa atingerii de Hristos, plină de semnificaţii teologice şi duhovniceşti, au avut-o şi alţii: Sfântul Ioan Botezătorul atinge cu sfială creştetul Cuvântului întrupat în momentul Botezului în Iordan, Sfântul Ioan Evanghelistul îşi pleacă capul pe pieptul Logosului la Cina cea de taină, ascultându-I bătăile inimii, iar femeia păcătoasă, sim­ţindu-I Dumnezeirea, sărută picioarele care au zdrobit capul răutăţii după ce mai înainte şi-a amestecat lacrimile cu mirul preţios ca semn profetic. Toma însă este cel care face această experienţă după Înviere în modul cel mai omenesc cu putinţă, prin atingere, dorind să-şi risipească îndoiala.

Invitaţie dumnezeiască la credinţă

Biserica dintotdeauna consideră acest episod ca pe unul exemplar, socotind că Toma a extras „adânc de teologie" din coasta străpunsă, din care au ţâşnit apa Botezului şi Sângele Euharistiei.

Toţi cei chemaţi de Domnul de la necredinţă la credinţă fac această experienţă euharistică a atingerii de rănile Domnului şi a umplerii de slavă şi de adevăr.

Căutătorul sincer al adevărului face la un moment dat prin intervenţie divină, care se poate numi invitaţie, îmbiere, poftire, trecerea de la îndoială la certitudine, de la necredinţă la credinţă, printr-o experienţă de deplină încredinţare.

Această experienţă a încredinţării se repetă şi devine sursa înnoirii perpetue a vieţii şi pregustare a acesteia din urmă în dimensiunea ei ultimă, eshatologică, împărătească, de­săvârşită.

Sfântul Apostol Toma, stâlp al încredinţării noastre

Experienţa lui Toma, a necredinţei roditoare de credinţă, exprima în cateheza Bisericii-mamă din Ierusalim un pisc al încredinţării, o experienţă tare, o ultimă şi minunată dovadă a realităţii depline a Răstignirii Domnului din iubire de oameni: „Să nu tăgăduieşti pe Cel Răstignit! Dacă-L vei tăgădui, sunt mulţi care să te combată! (...) Te vor mustra Petru şi Ioan, care au alergat la mormânt, Toma, care a pus mâna în coasta Lui şi degetele în semnele cuielor. Căci el pentru noi a pipăit cu dinadinsul pe Domnul. Iar ceea ce tu, care nu erai atunci de faţă, ai vrea să cauţi, aceea a căutat-o el fiind de faţă, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu" (Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza a XIII-a).