Mărțișorul, „funia timpului“

Chiar dacă afară e încă iarnă, calendaristic, de astăzi este primăvară.
Și nu putem vorbi de primăvară fără a ne aminti, an de an, de Mărțișor, cel care face parte din suita celor mai vechi tradiții ale românilor.
Puține sunt acele obiceiuri ce vin din calendarul popular care s-au păstrat, cu foarte mici modificări, până în zilele noastre, aducând cu sine, din veacurile ce au trecut, o simbolistică cu o încărcătură aparte. Printre aceste tradiții puternice, nealterate, se numără și mărțișorul, un simbol ce marchează și acum, ca și în vechime, trecerea de la iarnă la primăvară, dar și o sărbătoare ce făcea parte dintr-o suită întreagă de astfel de momente, ce începeau pe 24 februarie, de ziua Dragobetelui, și se încheiau pe 9 martie sau pe 12 martie, după ce baba Dochia își termina de scuturat cojoacele. Să purcedem, așadar, pe un drum imaginar, în lumea satului de odinioară, ca să descoperim de unde vine acest obicei încă atât de iubit de români. Cercetând originile mărțișorului, etnografii au găsit urme ale acestuia chiar la romani, care, se pare, instituiseră în prag de primăvară o sărbătoare numită Matronalia, prilej pentru bărbați să ofere cadouri femeilor.
Legenda românească a mărțișorului, așa cum îl știm noi astăzi, e însă una plină de farmec și savoare și e atât de actuală, încât n-ai cum să-i găsești vreo urmă de neadevăr. Ascultând-o, te și imaginezi pe cuptorul bunicii, în dimineața zilei lui Mărțișor, când aceasta te trezea să-ți lege la mână șnurul împletit alb-roșu, ca să fii sănătos și vioi tot anul.
Abia pe 9 martie, după ce baba Dochia își va fi scuturat toate cojoacele, bunica te lua în grădină și te ajuta să legi șnurul de la mână de creanga zarzărului, pomul care urma să înflorească primul. Și dacă pomul acesta înflorea frumos și avea rod bogat, și anul tău avea să fie unul bun, cu sănătate și belșug. În felul acesta, zarzărul devenea cel mai bun prieten, cel pe care îl inspectai cu atenție în fiecare zi, după ce te întorceai de la școală, să vezi dacă nu cumva „pomul tău” a pățit ceva.
„Mărțișoarele erau făcute din lână albă sau neagră (simbolizând lumina și întunericul, frigul și căldura), împletit într-o mică funie, care însemna funia timpului. Aceste prime mărțișoare se dădeau de către mame copiilor. Înainte de a răsări soarele, se sculau mamele și pregăteau în taină mărțișoarele acestea modeste, pe care le legau la mânuța copilului, urându-i sănătate. Mai târziu, tot din lână, s-au împletit mărțișoare în alb și roșu. Albul semnifica puritatea, iar roșul, culoarea sângelui, semnifica vitalitatea, viața. Cu timpul, a apărut și obiceiul ca la acest șnur să se prindă și un mic medalion, în special de argint. Aceste mărțișoare se purtau legate la mână fie până la sosirea primelor berze, fie până la înflorirea pomilor, primăvara, când era obiceiul ca mărțișorul să se ia de la mână și să se ducă la un pom, să se prindă în ramurile lui și apoi se observa cu foarte mare atenție ce se întâmpla cu pomul. Exista o credință adânc înrădăcinată că între pomul care primea mărțișorul și cel care i-l dăruia se crea o relație specială. Dacă pomul rodea frumos, persoana respectivă avea să fie sănătoasă tot anul”, explică etnograful Angela Paveliuc-Olariu.
Despre această „funie a timpului” se spunea că adună laolaltă săptămânile și lunile în cele două anotimpuri străvechi ale calendarului popular: vara și iarna.
Mărțișor sau mărțiguș
În unele zone ale țării, mărțișorul, căruia i se mai spunea și mărțiguș, se scotea de la mână pe 9 martie, de Sărbătoarea celor 40 de Mucenici. Obiceiul de a lega ața de mărțișor la mână a coexistat, cine știe câtă vreme, cu legatul șnurului la gât sau cu atârnarea lui la reverul hainei. Astăzi, s-a împământenit obiceiul de a-l agăța la rever, deși bunicile mai leagă și azi la mâna nepoțeilor șnurul aducător de primăvară.
Chiar dacă în ultimii ani a căpătat un accentuat caracter comercial, Mărțișorul rămâne una dintre sărbătorile populare românești autentice. „Toate acele ornamente ce se adaugă șnurului împletit țin de zona urâtului, și nu de tradiție, de valoarea mărțișorului, și nu înfrumusețează cu nimic gestul de a oferi un mărțișor. Totuși, șnurul alb-roșu se păstrează foarte bine și azi și aproape că nu ne-am putea imagina începutul de primăvară fără ca el să-l vestească”, consideră etnograful Angela Paveliuc-Olariu.
1 martie – zi de hotar
În tradiția populară, 1 martie marchează și ziua babei Dochia, personaj foarte bine cunoscut în mitologia românească. La fel de cunoscută în toate zonele țării este și credința populară că în intervalul cuprins între 1 și 9 martie baba Dochia, reprezentând iarna ce nu se dă dusă, își scutură cojoacele, simbolizând zilele cu ninsori întârziate. După data de 9 martie, oamenii satelor de odinioară considerau că primăvara s-a instalat și că se pot gândi la semănături.
Nu întâmplător, ziua întâi a lui martie, lună căreia, de altfel, românii îi și spun Mărțișor, marca și începutul anului agrar. Și atunci, ca și acum, oamenii satelor începeau aratul și semănatul, își curățau livezile, grădinile și curțile și începeau să „umble” la stupi. Tot acum intra, simbolic, și primul plug în brazdă, pentru ca anul să fie bun și holdele bogate.
Din pricina mobilității calendarului popular, ziua de 1 martie putea să coincidă chiar cu cea a Dragobetelui, o sărbătoare ce nu avea, în trecut, dată fixă. (Sursa: Ziarul Lumina)