Astăzi începe Postul Mare, zbor spre înălţimi

„Nu primiţi deloc cu tristeţe întoarcerea acestor zile ale postului, dimpotrivă, bucuraţi-vă şi vă veseliţi, pentru că, după cuvântul apostolului Pavel: Cu cât se strică omul nostru din afară, pe atât se înnoieşte cel dinăuntru (2 Cor. 4, 16). Postul este hrană sufletului şi după cum hrana trupească îngraşă trupul, tot aşa şi postul face mai puternic sufletul, îl face mai uşor, îi dă aripi, îl face să stea la înălţime, să se gândească la cele de sus şi să se ridice mai presus de plăcerile şi dulceţile acestei vieţi. Şi după cum corăbiile uşoare străbat mai iute mările, iar dacă sunt încărcate peste măsură se scufundă, tot aşa şi postul face mai uşoară mintea şi o pregăteşte să străbată cu uşurinţă oceanul acestei vieţi; o face să îndrăgească cerul şi pe cele din cer, să socotească nimic pe cele din lumea aceasta şi să treacă pe lângă ele cu mai multă nepăsare decât pe lângă umbră şi vis. Cum să descriem tihna şi seninătatea, iubirea şi bucuria, pacea şi blândeţea şi toate bunurile nenumărate pe care ni le promite întoarcerea la post! Nimeni să nu pară trist şi mâhnit, dimpotrivă, toţi, plini de bucurie şi de veselie, să prăznuim pe Doctorul cel dumnezeiesc al sufletelor noastre care ne deschide această cale de mântuire şi să primim fericiţi anunţul acestor zile binecuvântate“. Cu astfel de îndemnuri îşi întâmpina Sfântul Ioan Gură de Aur auditoriul în primul său cuvânt din seria tâlcuirilor la Cartea Facerii.

Un act de eroism duhovnicesc

Pentru ce postim? Răspunsul ne este dat de un sfânt contemporan, părintele Iustin Popovici († 1979), canonizat în 2010 de Biserica Ortodoxă Sârbă: „Postul slăbeşte legătura omului cu pământul, cu cele pământeşti, şi întăreşte legătura cu cerul şi cu cele cereşti. Postind, omul consacră întreaga sa grijă, întreaga sa atenţie celui ce este nemuritor şi ceresc din el, sufletul. Condus de Duhul Sfânt, el introduce în profunzimile de taină, insondabile, ale sufletului său tot ceea ce este sfânt şi luminos, sfinţind şi luminând persoana sa, de sus. Acesta este motivul pentru care Domnul Hristos, după Botez, a instituit postul ca prim act de eroism duhovnicesc“.

Cât priveşte pe Sfântul Ioan Hrisostom, el aminteşte că Mântuitorul „a postit patruzeci de zile, apoi a început lupta cu diavolul pentru ca să ne înveţe prin exemplul Său că trebuie, asemenea Lui, să ne înarmăm cu postul şi să luăm de acolo puterea necesară pentru a lupta victorios contra demonului“. Citând cuvintele evanghelice „acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post“ (Mt. 17, 21), Sfântul Iustin adaugă că, „pentru acest motiv, postul şi rugăciunea sunt indispensabile mântuirii fiecărui om. În această chestiune, ca în toate cele ce privesc Biserica noastră, Hristos Iisus, Dumnezeu-Omul este singurul şi supremul criteriu. El a postit 40 de zile şi S-a oferit pe Sine ca temei al postului evanghelic, în acelaşi timp dumnezeiesc şi omenesc pentru noi“.

Celor care consideră că Postul Mare nu mai este adaptat la epoca noastră, părintele sârb le explică: „Sfinţii Apostoli, purtători de Hristos, au continuat şi instituit prin propriile lor nevoinţe postul Mântuitorului Hristos cu toate caracteristicile lui şi cu rigoarea sa. Sfinţii Părinţi şi Sfintele Sinoade Ecumenice, îndrumate şi conduse de Duhul Sfânt, au instituit acest post apostolic şi divino-uman, aşa cum spune şi Apostolul: „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă“ (Fapte 15, 28).

„Trebuie să ucidem patimile, şi nu trupul“

Nu există sfânt care să nu fi postit. Acesta este un criteriu fundamental pentru Ortodoxie. Poporul credincios a numit înţelept pe asceţi cu un singur cuvânt: postnici. Căci postul şi rugăciunea sunt virtuţile de căpătâi ale celor care se îndeletnicesc cu asceza. Iar aceasta începând de la Apostoli până la cei din zilele noastre. Vieţile Sfinţilor mărturisesc în modul cel mai autentic şi mai convingător că toţi sfinţii, de la primul până la ultimul, au postit... De asemenea, tot Vieţile Sfinţilor arată cu certitudine că postul este o experienţă duhovnicească indispensabilă pentru Ortodoxie, care nu poate şi nu ar trebui să fie reformată. În caz contrar, el nu ar mai fi mântuitor. Dumnezeu a venit pe pământ şi ca Dumnezeu-Om, El a rămas în lumea pământească ca să-l vindece pe om, ca să-l înnoiască, ca să-l desăvârşească, ca să-l îndumnezeiască; ca să conecteze timpul la eternitate prin divino-umanitate, ca să vindece pământul şi să-l lumineze prin cer. Aşa am primit de la Sfinţii Apostoli, aşa este evanghelic, patristic, nu se cuvine să ne adaptăm la lume, ci să adaptăm spiritul timpului la ce e veşnic, „să nu ne potrivim cu acest veac, ci să ne schimbăm prin înnoirea minţii, ca să deosebim care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit“ (Romani, 12, 2). În acelaşi fel mărturiseşte şi un cunoscut pustnic athonit, Sfântul Paisie Aghioritul (†1994): „Nu avem dreptul, din cauza slăbiciunilor proprii, să facem un creştinism pe măsura noastră“.

Se cuvine să postim cu discernământ, fiecare după propriile puteri, având în vedere că, aşa cum ne îndrumă Părinţii, „trebuie să ucidem patimile, şi nu trupul“.

Sfântul Paisie Velicikovski scria cu privire la aceasta: „Fiecare are propria sa conştiinţă ca măsură şi ghid interior. Nu poate exista o singură regulă şi o singură asceză pentru toţi, pentru că unii sunt puternici, iar alţii sunt slabi, unii sunt precum fierul, iar alţii asemenea aramei, alţii precum ceara… Un post moderat şi raţional, iată fundamentul şi cheia tuturor virtuţilor“.

Postul implică schimbarea vieţii

Postul nu este doar abstinenţa de la anumite mâncăruri, scopul său este curăţirea sufletului, căreia trebuie să-i slujească el. Iar curăţirea de patimi are un singur ţel, spune părintele Dumitru Stăniloae: „Cunoaşterea curată a lui Dumnezeu, a oamenilor şi a lucrurilor. E nevoie de calm, echilibru şi nepătimire pentru a vedea lucrurile aşa cum sunt ele în complexitatea lor. Înaintez astfel în cunoaşterea temeiurilor tainice ale persoanelor şi lucrurilor. Ascult cu atenţie tot ce spun ceilalţi. Îl cunosc pe Dumnezeu printr-o cunoaştere duhovnicească în care mintea mea, întărită de Duhul Sfânt, e receptivă într-un mod extrem de curat şi sensibilizat.“

Dacă reţinerea de la unele alimente este indispensabilă împlinirii postului, totuşi, acesta nu se reduce doar la ea. Sfântul Ioan Hrisostom explică: „Sunt suficiente postul trupesc şi semnele exterioare ale pocăinţei? Nu. Nu. Trebuie să fie schimbată viaţa. Vreţi o dovadă cu privinţă la aceasta? Ascultaţi ceea ce spune prorocul. După ce vorbeşte despre mânia divină şi postul ninivitenilor, el ne învaţă că Dumnezeu i-a iertat şi ne spune şi motivul. Dumnezeu a văzut faptele lor (Iona 3, 10), zice el. Şi care fapte? Postul lor? Îmbrăcăminte lor cernită? Nimic din toate acestea, pentru că el nici măcar nu le pomeneşte. În schimb, prorocul zice: «Toţi s-au întors din căile lor cele rele. Şi I-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care li le făcuse şi nu le-a împlinit». Vedeţi, nu postul i-a smuls din calea pieirii, ci schimbarea vieţii lor a potolit mânia Domnului şi El le-a fost astfel binevoitor. Dacă eu vă spun aceste lucruri, nu o fac ca să dispreţuiţi postul, ci dimpotrivă, ca să-l preţuiţi mai mult. Ceea ce ne face evident postul nu este abstinenţa faţă de hrană, ci fuga faţă de păcat. A nu vedea în post decât o privare de mâncare înseamnă a-i face o mare nedreptate. Dacă voi postiţi, arătaţi-o prin faptele voastre! Care să fie aceste fapte, mă veţi întreba? Dacă veţi vedea un sărac, aveţi milă de el; dacă-l vedeţi pe vrăjmaşul vostru, împăcaţi-vă cu el; dacă prietenul vostru săvârşeşte o faptă demnă de laudă, nu îi purtaţi deloc invidie; dacă ochii voştri văd o femeie frumoasă nu rămâneţi prizonieri acestei privelişti. Nu doar gura noastră trebuie să postească, ci şi ochii noştri, urechile noastre, picioarele, mâinile noastre, tot trupul nostru. Mâinile noastre să postească, adică ele să fie curate de orice furt, de orice folos obţinut necuvenit şi de orice avariţie. Picioarele noastre să postească, adică să se abţină de la alergarea spre spectacole neîngăduite. Ochii noştri să postească, adică să se obişnuiască ca niciodată să nu arunce priviri neruşinoase, ca niciodată să nu fie ţintuiţi în mod curios asupra celor indecente şi periculoase… De asemenea, urechile să postească, iar postul lor constă în a nu asculta bârfe, nici calomnii. «Să nu iei aminte la zvon deşert; să nu te uneşti cu cel nedrept, ca să fii martor mincinos», spune Scriptura (Ieşire 23, 1). Gura să postească abţinându-se de la orice cuvânt imoral şi nedrept. La ce bun să ne înfrânăm de la carnea păsărilor şi a peştilor, dar noi sfâşiem, dacă noi devorăm pe fraţii noştri?“

În plus, după Tradiţia Bisericii, soţii trebuie să păstreze abstinenţa. Nu avem aici o viziune conform căreia relaţiile conjugale ar constitui un păcat. Într-adevăr, chiar marele predicator al pocăinţei care a fost Sfântul Andrei Cretanul subliniază în Marele Canon: „Căsătoria este cinstită şi patul neîntinat, căci Hristos a binecuvântat odinioară şi pe unul şi pe celălalt, luând hrană ca om şi transformând apa în vin la nunta din Cana, arătând astfel prima minune“. Trebuie aşadar să căutăm în această abstinenţă scopul, ţinta ei, care este dat de Sfântul Apostol Pavel: „Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea“ (1 Cor. 7, 5).

(Sursă: Le Grand Carȇme, Bernard Le Caro, Éditions des Syrtes; material preluat din Ziarul Lumina)