Oare avem dragoste de Dumnezeu?

Cel îndrăgostit de Dumnezeu lasă în urmă totul: cinstea, slava, bogăţia şi mângâierea lumii acesteia, ca pe nişte gunoaie le socoteşte. Mulţi socot că Îl iubesc pe Dumnezeu, dar în loc de aceasta au numai iubirea de lume şi astfel se amăgesc, căci dragostea dumnezeiască şi iubirea lumească nu pot fi împreună în această inimă, ci se alungă una pe alta.

Vezi că omul, atunci când se uneşte prin nuntă cu femeia sa, îşi lasă tatăl, mama, fraţii, surorile şi pe toţi prietenii şi se lipeşte cu dragoste nefăţarnică numai de femeia sa. „Pentru aceea, va lăsa omul pe tatăl şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup“ (Matei 19, 5), grăieşte Cuvântul lui Dumnezeu. Vezi oare, creştine, ce face dragostea firească şi trupească? Îndeamnă pe cel îndrăgostit să lase toate celelalte şi să se lipească numai de cel iubit. De aici învaţă să cunoşti ce este dragostea dumnezeiască; la fel se poartă şi cel îndrăgostit de Dumnezeu, lasă în urmă totul: cinstea, slava, bogăţia şi mângâierea lumii acesteia, ca pe nişte gunoaie le socoteşte, pentru dragostea lui Dumnezeu; toate îi sunt defăimate şi i se par ca nişte putreziciuni rău mirositoare. Nici viaţa, care îi e omului mai scumpă decât orice, nu şi-o cruţă. Doar spre Iubita sa Comoară năzuieşte, aşa cum tinde para de foc spre înălţime; într-acolo îşi înalţă neîncetat suspinările, dorinţele, cugetările şi inima sa. Acolo se întoarce, stă şi trăieşte cu mintea şi cu inima, unde este iubita şi nepreţuita sa Comoară: „Căci unde este comoara lui, acolo este şi inima lui“ (Matei 6, 21).

Inima omului este la ceea ce îndrăgeşte

Această pildă ne învaţă, creştine, ce este dragostea dumnezeiască. Mulţi socot că Îl iubesc pe Dumnezeu, dar în loc de aceasta au numai iubirea de lume şi astfel se amăgesc, căci dragostea dumnezeiască şi iubirea lumească nu pot fi împreună în această inimă, ci se alungă una pe alta. Dacă stai să întrebi pe oricine „Iubeşti pe Dumnezeu?“, nimeni nu va zice ba, ci va spune: „Cum să nu-L iubesc pe Dumnezeu?“. Însă, de fapt, ei se iubesc pe sine şi iubesc lumea, iar nu pe Dumnezeu.

Adevărat şi vrednic de crezare este Cuvântul cel apostolesc: „Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el“ (I Ioan 2, 15). Negreşit că inima omului este la ceea ce îndrăgeşte. Aşadar, se cuvine să ne cercetăm pe noi înşine - oare avem dragoste de Dumnezeu? - ca să nu ne amăgim cu păreri deşarte şi mincinoase; şi să rugăm cu osârdie pe Dumnezeu ca El însuşi să aprindă această dragoste, prin Duhul Său, în inimile noastre, ca nu cumva să fim, în loc de iubitori de Dumnezeu, vrăjmaşi ai dumnezeirii, precum spune Apostolul: „Cine va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu“ (Iac. 4, 4).

Păcatul este un rău de negrăit, căci prin el este jignit şi mâniat Nesfârşitul şi Prea Bunul Dumnezeu! Neruşinată trădare este păcatul, prin care trădăm pe Dumnezeu Cel Nemuritor şi Drept!

Păcatul este pricina faptului că suferă până şi făpturile nevinovate. Omul păcătuieşte, dar suferă restul făpturilor: pământul nu dă roadă, dobitoacele şi fiarele mor de foame, văzduhul şi apa se strică şi altele (Deut. 28, 15-45). Păcatul omenesc este pricina tuturor acestor lucruri. Vezi, aşadar, omule, ce mare rău este păcatul! Nevindecată rană este păcatul, rană pe care nimeni nu o poate vindeca, afară de Fiul Cel Unul-Născut al lui Dumnezeu! Păcatul e izvorul nenorocirilor vremelnice si veşnice, rădăcina osândirii şi a morţii, schimonosirea firii, întunecarea înţelegerii, sluţirea frumuseţii sufleteşti şi răul mai rău decât toate relele! Cu dreptate a scris Sfântul Ioan Gură de Aur că nu e nimic mai greu decât păcatul; nu e nimic mai spurcat şi necurat decât păcatul (Omilia a douăzeci şi cincea la Ioan). Cu adevărat, păcatul este mai rău decât demonul (Omilia a patruzeci şi una la Fapte), precum învaţă acelaşi Părinte, căci şi pe demon tot păcatul l-a făcut demon, fiind el zidit de Ziditorul ca înger de lumină (Omilia a cincea la Ioan).

Cine eşti tu, de nu rabdă urechile tale cuvinte supărătoare?

Cu cât vom cunoaşte şi vom pomeni mai mult pe Hristos, cu atât ne vom cunoaşte mai bine ticăloşia şi sărăcia, iar astfel ne vom smeri. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Domnul tău, S-a smerit pentru tine, iar tu, robul, să te trufeşti? Domnul tău a luat pentru tine chip de rob, iar tu, robul, să cauţi stăpâniri? Domnul tău a răbdat necinstire pentru tine, iar tu, robul, să te înfumurezi pentru cinstirile ce îţi sunt aduse? Domnul tău nu a avut unde să îşi plece capul, iar tu, robul, să îţi adaugi clădiri măreţe? Domnul tău a spălat picioarele ucenicilor Săi, iar ţie îţi este ruşine să slujeşti fraţilor tăi? Domnul tău a suferit defăimări, clevetiri, ocări, batjocuri şi scuipări, iar tu, robul, nu poţi să rabzi un cuvânt care te atinge? El a suferit nevinovat, de dragul tău, iar tu, care eşti vinovat, nu poţi să suferi pentru tine însuţi? Păcatele tale nu te-au făcut vrednic de aceasta? Domnul tău S-a rugat pentru răstignitorii Săi: „Părinte, iartă-le lor!“ (Luca 23, 34), iar tu, robul, să te mânii pe cei ce te-au necăjit, să te înverşunezi, să cauţi răzbunare? Dar cine eşti tu, de nu rabdă urechile tale cuvinte supărătoare? Eşti o făptură săracă, neputincioasă, goală, pătimaşă, rătăcită, supusă tuturor restriştilor, împresurată de toate necazurile, iarbă, umbră, abur ce se arată pentru puţin şi piere. Ci vezi şi teme-te, ca nu cumva să Se ruşineze şi Hristos, Domnul tău, de tine, dacă te vei ruşina de smerenia şi blândeţea Lui, căci El grăieşte: „De cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri“ (Marcu 8, 38). Iar de Hristos şi de cuvintele Lui se ruşinează cel care nu urmează smereniei, blândeţii şi răbdării Lui, ci cu trufie voieşte să împărăţească dimpreună cu lumea.

(Sfântul Tihon din Zadonsk, „Despre păcate„, Editura Sophia)