Neatenţia binevoitoare

Herman Hesse în mica sa povestire intitulată „Duhovnicul”, aşezată la finalul volumului „Jocul cu mărgelele de sticlă”, descrie doi asceţi ai deşertului, fiecare dintre ei cu propria sa manieră de a-i asculta pe cei care veneau la ei apăsaţi de greutăţi şi de neputinţe. Despre Josefus Famulus, unul dintre cele două personaje principale, după multă nevoinţă ni se spune că în el a înflorit darul ascultării. A devenit un bun confesor. Pe cei care veneau la el, „Iosef se pricepea să-i asculte, să le deschidă şi să le dăruiască urechea şi inima, să le primenească şi să le adăpostească în fiinţa lui suferinţa şi grija, ca apoi să-i lase să plece despovăraţi şi liniştiţi. […] Vir­tuţile sale erau o anumită răbdare, o anumită pasivitate absorbitoare şi o mare discreţie. […] Tot ce auzea - tânguiri, confesiuni, învinuiri, mustrări de conştiinţă - părea că piere în auzul lui ca apa în nisipul deşertului”.

Îndreptarea totală a privirii înspre celălalt, atenţia la el şi la ce are de spus, simplul fapt de a te afla la dispoziţia lui atunci când are nevoie de tine poate reprezenta o virtute esenţială. O povestire care a ajuns până la noi din secolul XVIII despre Baal Şem Tov, cel care a pus bazele hasidismului, ni-l arată pe acesta stând într-o zi de vorbă cu un ţăran beat şi trist care vorbea aiurea. Când a fost întrebat de ce îl ascultă, rabinul a răspuns: „Când un om se destăinuie, nu contează cum o face; nimeni nu are dreptul să-i întoarcă spatele”.

Sfântul Apostol Iacov, în epistola sa sobornicească, recomandă: „Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele” (Iacov 5, 16). Cu alte cuvinte destăinuiţi-vă unii altora, des­chideţi-vă inimile, faceţi-i şi pe ceilalţi părtaşi vieţii voastre interioare, dramelor şi bucuriilor care se succed neîncetat în inimă. Îndemnul acesta are un corelativ cel puţin la fel de tare. „Mărtu­risiţi-vă unul altuia” implică porunca: ascultaţi-vă unul pe altul; fiţi atenţi şi priviţi-vă cu adevărat, dincolo de măşti, de proiecţii şi de imaginaţie.

Dar urechea fină şi receptivă este parazitată adesea de nea­tenţia binevoitoare. Nu mai ascultăm pentru că ni se pare că deja ştim, de la primele cuvinte, ce are celălalt de spus; ai înţeles înainte de vreme sau vrei pur şi simplu să vorbeşti ori să te auzi. Ţi se pare că poţi face bine şi că ai sfatul perfect. Adesea chiar ai încercat să faci ce recomanzi celorlalţi şi chiar dacă la tine nu a mers, mai este o şansă, poate că va funcţiona la ceilalţi. Limba devine rapid mai importantă decât urechile. Abia l-ai zărit pe celălalt şi atenţia ţi se întoarce ­înapoi spre tine. Explorezi posibile răspunsuri, dar deja te priveşti pe tine şi nu mai asculţi.

Ascultarea pur şi simplu, atenţia sunt daruri care pot să înflorească în noi dacă le cultivăm cu grijă. În acelaşi timp ascultarea este o poruncă subînţeleasă. Ascultarea pur şi simplu. Nu ni se cere să dăm răspunsuri care să schimbe vieţi, dar ni se porunceşte să ascultăm compătimitori şi să nu întoarcem spatele atunci când un om se destăinuie. Iar a întoarce spatele cel mai adesea înseamnă să spargi tăcerea cu vorbe goale, să dai sfaturi nesolicitate ori să pălăvrăgeşti despre tine când nu e locul.

(Ziarul Lumina)