Despre zavistie şi făţărnicie

Iubiţi credincioşi,

În Sfânta Evanghelie de duminică aţi auzit cum mai-marele sinagogii, din râvnă pentru cinstirea sâmbetei, şi-a ascuns zavistia şi făţărnicia sa, zicând: „Şase zile sunt în care se cade a lucra. Deci în acele zile venind, vindecaţi-vă, iar nu în ziua sâmbetei” (Luca 13, 14). Vedeţi, fraţii mei, ce zavistie şi făţărnicie acoperită? Vedeţi ce viclenie ascunsă, sub râvna pentru lege? Oare credea el cele ce zicea? Oare erau în mintea şi în inima lui cele ce avea pe buzele lui? Zavistia stăpânea pe acest om, nu râvna pentru cele sfinte. Oare nu ştia el că Dumnezeu a rânduit sâmbăta ca încetare de lucrul mâinilor, iar nu încetarea lucrării faptelor bune şi, mai ales, vindecarea unei femei bolnave?

Niciodată Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, nu a mustrat pe păcătoşi aşa de aspru ca pe cărturari, pe farisei şi pe legiuitorii făţarnici şi plini de zavistie. Căci păcătoşii când se întorceau la pocăinţă din toată inima, cu mare milă şi iubire îi primea Dumnezeu. Iar când era învinuit de cărturari şi farisei că umblă cu păcătoşii şi stă la masă cu ei, El le zicea: „N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă” (Matei 9, 13). Şi iarăşi: „N-au trebuinţă cei sănătoşi de doctori, ci cei bolnavi” (Matei 9, 12). Însă cărturarilor le zicea: „Vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră întru Împărăţia Cerurilor” (Matei 21, 31), fiindcă în inima lor Fiul lui Dumnezeu a văzut cele mai cumplite patimi, ca: mândria, zavistia, ura, viclenia, slava deşartă, făţărnicia şi altele multe de acest fel. Dar să revenim la cuvântul nostru şi să vorbim despre zavistie şi făţărnicie, de care v-am amintit.

Zavistia

Zavistia este patima cea mai cumplită, care, după învăţătura Sfinţilor Părinţi se zice „naştere a diavolului" şi mai rea decât însuşi diavolul.

Pentru a arăta că zavistia este mai rea şi decât diavolul, să ne ducem cu mintea la împăratul Saul şi la David. Saul zavistuia foarte mult pe David şi căuta în tot chipul să-l omoare. Pentru ce? Pentru că David a ucis pe Goliat Filisteanul, vrăjmaşul de temut al poporului lui Israel (I Regi 17, 24), iar când David se întorcea biruitor de la uciderea lui Goliat, au ieşit femeile în întâmpinarea lui David din toate cetăţile lui Israel, cântând şi jucând cu timpane, cu fluiere şi alăute, şi ziceau: „Bătut-au Saul cu miile şi David cu zecile de mii. Şi s-a mâniat Saul foarte tare şi nu a plăcut în ochii lui Saul cuvântul acesta şi a zis: Lui David i s-au dat zecile de mii şi mie numai mii? Şi ce mai lipseşte fără numai împărăţia? Şi s-a uitat rău Saul din ziua aceea la David” (I Regi 18, 7-9). Şi din ziua aceea, zavistuia Saul foarte pe David şi căuta în tot chipul să-l piardă, iar a doua zi a căzut duh rău de la Dumnezeu peste Saul şi a rămas uimit în mijlocul casei lui. Şi David cânta din harfă cu mâna sa şi gonea duhul rău de la Saul. Duhul rău auzind cântarea lui David, fugea de la Saul, dar zavistia din inima lui nu fugea, căci îndată ce se trezea din chinurile duhului rău, lua suliţa ca să-l omoare pe David şi David, ferindu-se din faţa lui Saul, acesta a lovit cu suliţa în peretele casei (I Regi 18, 10-11; 19, 9-10).

De aici oricine poate cunoaşte că zavistia este mai rea decât diavolul, deoarece diavolul fugea de la Saul, când cânta David, dar nu şi zavistia din inima lui.

Auzim şi pe dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur care zice aşa: „Zavistia este maică a uciderii şi mai rea decât preadesfrânarea. Căci aceasta stă la om cât timp este robit de ea, iar tirania zavistiei biserici întregi a răsturnat şi toată lumea a vătămat-o. Aceasta, cum am zis, este maică uciderii, căci a făcut pe Cain să ucidă pe fratele său (Facere 4, 8). Aceasta a făcut pe Isav să urască şi să prigonescă pe fratele său Iacov (Facere 27, 41). Aceasta a făcut pe diavol să înşele pe om în Rai" (Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 168) (Facere 3, 1-5). Apoi continuă: „Dar tu acum nu omori, ci mult mai multe şi mai cumplite decât uciderea faci, căci te rogi ca fratele tău să pătimească cele de ocară şi curse dinspre toate părţile îi întinzi ca să vatămi pe fratele tău.

Masca prieteniei

Deci, ori de miluieşti, ori de priveghezi, ori de posteşti, cu acest scop te-ai făcut mai necurat decât toţi dacă zavistuieşti pe fratele tău. Deci să ştii că lucru rău este zavistia şi lipsită de toată iertarea şi mai cumplită şi decât rădăcina tuturor răutăţilor, că iubitorul de argint atunci se bucură când ia, iar zavistnicul atunci se bucură când altul nu ia. Diavolul zavistuieşte numai pe om, iar dintre diavoli pe nici unul. Iar tu pe om zavistuieşti şi împotriva celui de un neam cu tine stai. Şi ce iertare vei dobândi? Care cuvânt de îndreptare vei da tu, cel ce, când vezi pe fratele tău în îndestulare, tremuri şi te îngălbeneşti în loc să te veseleşti? Deci aceasta să înţelegi, că cela ce este zavistuit, se va trezi şi mai strălucit se va face; iar zavistuitorul mai multe rele va aduna asupra sa... Pentru care pricină, spune-mi, zavistuieşti pe fratele tău? Că a luat mare dar duhovnicesc? Şi de la cine a luat, spune-mi? Au nu de la Dumnezeu?

Deci către Acela primeşti gândul zavistiei în inima ta, care a dat Darul? Văzut-ai de unde se trage răul şi ce vârf al păcatelor se face şi cât îţi sapă ţie prăpastia muncii? Şi ce poate fi mai ticălos decât sufletul acela, care ieri era prieten cu prietenul tău şi se împărtăşea cu el de cuvinte şi de masă, apoi îndată, pentru că a văzut pe fratele său slăvindu-se, a aruncat de la sine masca prieteniei şi a intrat sub faţa vrăjmaşului, mai bine zis a turbării!" (Sfântul Ioan Gură de Aur, op cit., p. 174).

Apoi zice: „Ce faci omule? Socoteşti că este de mare folos a surpa bunătăţile aproapelui? Dar mai înainte de acelea, surpi pe ale tale". Şi iar zice: „Măcar semne de va face cineva, măcar feciorie de ar avea, măcar post sau culcare pe jos, şi pentru faptele sale cele bune de va ajunge la îngeri, dacă va avea această boală şi meteahnă a zavistiei, va fi mai necurat decât toţi" (Sf. Ioan Gură de Aur, op cit., Cuvânt pentru zavistie).

Iubiţi credincioşi,

Aceste cuvinte şi învăţături pe care le-aţi auzit până aici, despre zavistie, nu sunt ale mele, ci ale Sfântului şi dumnezeiescului părinte Ioan Gură de Aur. De aceea ele sunt vrednice de ţinut minte cu toată evlavia, spre folosul nostru.

Şi acum să arătăm câteva lucruri despre cea de-a doua patimă, despre făţărnicie.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, descoperind această blestemată patimă în inima mai-marelui sinagogii, i-a zis: „Făţarnicilor, fiecare din voi nu-şi dezleagă sâmbăta boul sau asinul său de la iesle şi îl duce de îl adapă? Dar pe această fiică a lui Avraam, pe care a legat-o satana de optsprezece ani, nu se cădea a o dezlega din legătura aceasta în ziua sâmbetei?” (Luca 13, 15-16). Iată, fraţii mei, cum ştiutorul de inimi Iisus Hristos vădeşte patima făţărniciei ce era încuibată în inima mai-marelui sinagogii şi cu câtă înţelepciune îi arată lui şi tuturor celor de faţă, datoria sfântă de a ajuta pe cei bolnavi şi de a-i scoate din primejdiile care vor fi, fără a ţine seama că este sărbătoare sau nu.

Că spune: „Dacă fiecare din voi dezleagă dobitocul său să-l ducă la apă în ziua sâmbetei, apoi cu cât mai cuviincios şi de nevoie este a dezlega un suflet din legătura satanei în ziua sâmbetei?" Şi în alt loc a arătat că nu omul s-a făcut pentru sâmbătă, ci sâmbăta pentru om (Marcu 2, 27), arătând cât de mare cinste are omul de la Dumnezeu, faţă de sărbătorile ce i s-au rânduit a le ţine şi că mai mare este fapta milostivirii faţă de om, decât însăşi ţinerea sărbătorii în care se cuvine bine a face.

Dar, fraţii mei, este bine să adâncim mai mult cele despre făţărnicie. Să ştim că „făţărnicia este un greu şi cumplit păcat, care are ca rădăcină vicleşugul, iar ca roade: minciuna, amăgirea, măiestria, agoniseala cea rea, necinstea şi vătămarea aproapelui" (Cazania, Bucureşti, 1857, p. 555). Dicţionarul Noului Testament spune că „omul făţarnic este nesincer, prefăcut, mincinos şi viclean" (Pr. Ioan Mircea, op. cit., p. 155). Iar în Sfânta Scriptură citim următoarele: oamenii făţarnici cinstesc pe Dumnezeu „numai cu buzele" (Isaia 29, 13; Ieremia 12, 2). Oamenii făţarnici nu fac cele ce zic (Iezechiel 33, 31). Oamenii făţarnici sunt cucernici numai la arătare (II Timotei 3, 5). Oamenii făţarnici se îngrijesc numai de curăţenia cea din afară (Matei 15, 2-6). Oamenii făţarnici sunt observatori numai la lucrurile cele mici şi neînsemnate (Matei 23, 23-24; Luca 11, 42). Iată pentru ce Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca un adevărat Dumnezeu şi ştiutor al inimilor a mustrat cu asprime pe cărturari, pe farisei şi pe legiuitorii poporului lui Israel, care erau bolnavi şi orbiţi foarte de această blestemată patimă şi de atâtea ori cu vaiul i-a ameninţat, zicându-le: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că închideţi Împărăţia Cerurilor înaintea oamenilor că nici voi nu intraţi, nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi” (Matei 23, 13). „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că mâncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie îndelung vă rugaţi. Pentru aceasta mai multă osândă veţi lua” (Matei 23, 14), şi iarăşi: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor, că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei îndoit decât voi” (Matei 23, 15). Iar văzând orbirea lor spirituală, le zicea: „Călăuze oarbe” (Matei 23, 16), „Nebuni şi orbi” (Matei 23, 17), „Şerpi, pui de vipere” (Matei 23, 33) şi alte nume de ocară, prin care făcea cunoscută răutatea, viclenia şi făţărnicia lor.

Dacă luăm aminte la învăţătura Domnului din Sfânta Evanghelie, putem cunoaşte că nici un păcat nu a fost mustrat aşa de aspru şi ameninţat cu vaiul şi cu osândă veşnică, mai mult ca păcatul făţărniciei, pe care Mântuitorul l-a descoperit în inimile cărturarilor, ale fariseilor şi ale legiuitorilor poporului Israel. Dar pentru care pricină acest lucru? Pentru că nici un păcat al firii omeneşti nu este mai complicat cu alte multe păcate, ca făţărnicia. De aceea, Mântuitorul, în alt loc, acest păcat cumplit l-a asemănat cu aluatul, zicând: „Feriţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia” (Luca 12, 1), căci precum aluatul dospeşte toată frământătura, aşa şi păcatul făţărniciei strică şi otrăveşte toată aşezarea sufletului celui ce se îmbolnăveşte de acest păcat.

Două istorioare, una despre zavistie şi alta despre făţărnicie

Împăratul Leon cel Înţelept, stând odată de vorbă cu nişte filosofi creştini, aceia i-au spus că păcatul zavistiei şi al iubirii de argint sunt egale în răutate. Iar împăratul a poruncit să-i caute doi oameni care ar fi vătămaţi la suflet de aceste două patimi. Cei trimişi de împărat au găsit ce căutau şi le-au zis: „Vă cheamă împăratul să vă cunoască şi să vă dea câte un dar mare". Aceia s-au bucurat mult de această chemare, neştiind la ce sunt chemaţi. Şi îndată au venit. „Vreau să fac milă cu voi şi să vă dau câte un dar". Şi a chemat mai întâi pe iubitorul de argint şi i-a zis: „Ţie o să-ţi dau daruri mari, iar celui ce vine după tine îi vor da îndoit decât ţie. Ce vrei să-ţi dau?" Iar iubitorul de argint, stând puţin pe gânduri, a zis: „Măria Ta, eu vreau să-mi iei jumătate din averea mea!" Împăratul a tăcut şi i-a zis: „Du-te şi să vină celălalt (zavisnicul)". Şi i-a zis şi acelui: „Cere de la mine orice dar, însă să ştii că celuilalt îi voi da îndoit ca ţie!" Iar omul cel zavistnic, gândin-du-se puţin, a zis: „Măria Ta, mie să-mi scoţi un ochi!" Apoi chemându-i pe amândoi, le-a zis: „Vai de voi, oameni blestemaţi, am făcut cu voi o experienţă şi rău aţi ieşit înaintea mea amândoi! Mergeţi şi vă îndreptaţi viaţa prin spovedanie curată şi prin pocăinţă adevărată, ca să nu vă pierdeţi sufletele voastre!"

Apoi chemând pe filosofi le-a spus din cercare, cum iubitorul de argint a cerut să i se ia jumătate din avere cu scopul ca celuilalt să i se ia toată averea şi să nu aibă cumva mai mult decât el. Iar cel zavistnic, cum a cerut să i se scoată un ochi, spre a-i scoate celui de-al doilea pe amândoi. Şi a zis către filosofi: „Acum am văzut că mare dreptate aveţi voi, că zavistia şi iubirea de argint, sunt egale în răutate".

Iată şi a doua istorioară. Un călugăr se făţărnicea în toată vremea că este sfânt şi, la arătare, postea mult şi se înfrâna la toate, ca să-l laude oamenii şi ceilalţi călugări; iar pe ascuns mânca şi bea mult şi făcea şi alte răutăţi, ferindu-se de ochii oamenilor, ca să nu afle răutăţile lui.

Dar venind fără de veste peste el o boală grea şi, apropiindu-se de moarte, a chemat pe călugări şi pe fraţi la el. Şi venind mulţi din soborul mănăstirii, a început a plânge cu amar şi tremurând de frică, a zis către dânşii: „Fraţii mei, vai mie, căci eu împreună cu voi de atâţia ani petrecând, mă arătam că sunt mare postitor, dar acest lucru îl făceam numai de făţărnicie, spre a fi lăudat de voi şi de oameni. Iar eu mâncam pe ascuns şi beam mult, şi alte păcate grele am făcut. Şi iată acum sunt dat spre mâncare balaurului, care a legat picioarele şi genunchii mei cu coada sa, iar capul lui la gura mea stă şi aşteaptă să smulgă sufletul meu şi să-l ducă la pierzare!" Şi zicând acestea a murit.

Astfel, mare spaimă a cuprins pe toţi cei de faţă, iar stareţul acelor călugări, care venise şi el acolo, a zis către toţi: „Vedeţi, fraţilor, cât de mare este prăpastia păcatului făţărniciei şi al mâncării pe ascuns?" (din Everghetinos, al Sf. Grigorie Dialogul, p. 129-131).

Iubiţi credincioşi,

„Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4). El ne-a învăţat în Sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie, cum trebuie să vieţuim în această lume şi cum să fie cuvântul nostru, faţă de alţii, când a zis: „Fie cuvântul vostru: da, da şi nu, nu, iar ce este mai mult decât aceasta, de la cel viclean este” (Matei 5, 37). Adică ce cugetă inima ta şi simte inima ta aceea să grăiască şi gura ta. Că dacă una gândim şi avem în inimă şi alta facem şi vorbim suntem făţarnici şi nu vom scăpa de osândă. Acestea sunt lucruri ale diavolului şi ale făţărniciei, despre care zice Sfântul Apostol Iacob: „Să fie vouă ce este da, da, şi ce este nu, nu, ca să nu cădeţi sub judecată” (Iacob 5, 12).

Să ne izbăvim cu ajutorul lui Hristos şi de păcatul ucigaş de suflet al zavistiei care robeşte şi omoară multe suflete. De amândouă aceste păcate putem scăpa numai prin multă rugăciune, prin deasă spovedanie, prin milostenie şi cugetare la moarte. Să cerem harul lui Dumnezeu în toate, să ne rugăm mereu, să ne socotim mai păcătoşi decât alţii şi să iubim din inimă pe toţi.

Acestea înţelegându-le, fraţii mei, să ne rugăm din toată inima noastră către preamilostivul Dumnezeu, să ne păzească de toate păcatele, dar mai ales de aceste două patimi prea cumplite, adică zavistia şi făţărnicia, ca să ne mântuim sufletele noastre.

(Părintele Cleopa Ilie, Doxologia.ro)